Am deschis cu grijă plicul.
Hârtia dinăuntru era îngălbenită de vreme și împăturită de mai multe ori. Am recunoscut imediat scrisul mamei.
Am citit primele rânduri cu voce tare:
— „Doamnă Claudia, dacă într-o zi voi ajunge să am viața la care am visat, să știți că o parte din acest lucru vi se datorează și dumneavoastră…”
M-am oprit.
— Ce înseamnă asta?
Claudia s-a așezat în fața mea.
— Mama ta avea șaptesprezece ani când am cunoscut-o. Eu eram profesoară de limba română aici, în sat. În fiecare dimineață mergea pe jos șase kilometri până la școală.
— Mama mi-a spus că a avut o copilărie grea.
— „Grea” e prea puțin spus.
Claudia și-a împreunat mâinile.
— Bunicul tău se îmbolnăvise. În casă aproape că nu mai erau bani, iar mama ta era cea mai mare dintre frați. Într-o zi mi-a spus că vrea să renunțe la școală.
— Mama?
Cu greu puteam să-mi imaginez asta.
Femeia care mă certa toată copilăria dacă veneam acasă cu o notă mai mică de opt se gândise să abandoneze liceul?
— Tatăl ei îi găsise de lucru la o croitorie din oraș, continuă Claudia. Trebuia să înceapă luni. Vineri și-a strâns cărțile și a venit să-și ia rămas-bun de la mine.
Claudia zâmbi trist.
— Am întrebat-o ce își dorea ea cu adevărat.
— Și?
— Să devină asistentă medicală.
Asta știam.
Mama lucrase aproape treizeci de ani într-un spital din Pitești.
— I-am spus să vină la mine în seara aceea.
Am ridicat privirea.
Acum înțelegeam ce însemnaseră cuvintele Claudiei:
„Dacă mama ta nu ar fi venit la mine în seara aceea, probabil tu nu ai fi existat.”
— Ce s-a întâmplat după aceea?
— Am mers împreună la părinții ei.
— Și ați reușit să-i convingeți?
Claudia râse.
— Nu imediat. Bunicul tău m-a dat afară.
Pentru prima dată, socrul meu zâmbi.
— De două ori, interveni el.
Claudia îl privi.
— A doua oară nu se pune. Atunci nici măcar nu apucasem să intru.
În ciuda emoțiilor, am zâmbit.
Apoi expresia ei deveni din nou serioasă.
— M-am întors în a treia zi. Le-am spus că fiica lor avea rezultate prea bune ca să-și sacrifice viitorul. Le-am promis că o voi ajuta cu manualele și transportul până când va termina liceul.
Am privit scrisoarea din mâinile mele.
— Ați plătit pentru mama?
— Ori de câte ori a fost nevoie.
— De ce?
Claudia ridică din umeri.
— Pentru că eram profesoara ei. Și pentru că uneori un copil are nevoie doar de un singur adult care să-i spună: „Nu renunța încă.”
Am continuat să citesc.
Mama povestea că fusese admisă la școala sanitară.
Apoi scria despre primul ei loc de muncă.
Mai jos apărea un nume.
Marian.
Tatăl meu.
„La spital am cunoscut un tânăr care vine aproape în fiecare zi să-și viziteze mama. Îl cheamă Marian și reușește să mă facă să râd chiar și după cele mai grele ture.”
Mi-am dus mâna la gură.
Acum totul avea sens.
Dacă mama ar fi renunțat la școală, nu ar fi devenit asistentă medicală.
Dacă nu ar fi devenit asistentă medicală, probabil nu l-ar fi întâlnit niciodată pe tata.
Și poate că eu nu aș fi existat.
— Doamne…
Claudia avea lacrimi în ochi.
— Asta am vrut să-ți spun.
Am privit femeia de care mă temusem cu numai o oră în urmă.
— Dar de ce mama nu mi-a povestit niciodată despre dumneavoastră?
— Aici lucrurile devin puțin mai complicate.
Claudia scoase alte câteva scrisori.
— Am păstrat legătura mulți ani. Apoi noi ne-am mutat. Au venit copiii, serviciul, viața de zi cu zi… Știi cum se întâmplă. Scrisorile au devenit din ce în ce mai rare.
— Și aceasta este ultima?
Claudia arătă spre plicul pe care îl țineam.
— Da. Este ultimul pe care l-am primit de la ea.
M-am uitat la dată.
Era de aproape treizeci de ani.
— De ce l-ați păstrat?
— Pentru că a fost una dintre scrisorile care mi-au amintit de ce am ales această meserie.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Atunci mi-am amintit ceva.
M-am întors spre Vasile.
— Tu.
Soțul meu ridică sprâncenele.
— Eu ce?
— Tu știai.
— Nu totul.
— Dar știai că mama ta o cunoscuse pe mama.
— Da.
— Și nu mi-ai spus nimic.
Vasile oftă.
— Cu câteva luni înainte de nuntă i-am trimis mamei o fotografie cu noi. După cinci minute m-a sunat.
Claudia interveni:
— Nu fotografia m-a făcut să-mi amintesc. Numele tău.
— Popescu?
— Numele de fată al mamei tale. I l-am cerut lui Vasile.
M-am uitat din nou la soțul meu.
— Și atunci?
— Mama mi-a spus: „Cred că o cunosc pe mama Valentinei.”
L-am privit uluită.
— Și ai considerat că asta nu era o informație pe care trebuia să mi-o spui?!
— Ba da.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
Vasile își frecă ceafa.
— Pentru că mama mi-a spus că vrea să-ți povestească ea când vei veni aici.
Am arătat spre el.
— Un an, Vasile.
— Știu.
— M-ai lăsat un an să cred că părinții tăi nu vor să mă cunoască!
— În privința asta chiar am fost prost.
— În sfârșit suntem de acord.
Socrul meu izbucni în râs.
Claudia încercă să se abțină.
Nu reuși.
În cele din urmă, am început să râd și eu.
Toată tensiunea pe care o acumulasem în drum spre sat dispăruse.
Mai târziu, Claudia m-a dus într-o cameră mică din spatele casei.
Pe un raft se aflau albume foto, cărți și câteva cutii.
A scos un album.
— Mai există ceva.
— Încep să mă tem când spuneți asta.
— De data aceasta nu ai de ce să te temi.
A deschis albumul.
Fotografii de la serbări, excursii și festivități școlare.
Și apoi am văzut-o.
Pe mama.
Mama la șaptesprezece ani.
Mama râzând alături de colegele ei.
Mama într-o rochie albă, la absolvire.
Mama lângă Claudia.
Nu mai văzusem niciodată acele imagini.
Am atins una dintre fotografii.
— Pot să-i fac o poză?
Claudia m-a privit surprinsă.
— O poză?
A închis albumul și mi l-a pus în brațe.
— Îl iei acasă.
— Nu pot.
— Ba poți.
— Sunt amintirile dumneavoastră.
— Acum sunt și ale tale.
Atunci nu m-am mai putut abține.
Am îmbrățișat-o.
Femeia aceea masivă și severă, de care mă speriasem când coborâsem din mașină, m-a strâns puternic în brațe.
— Știi ce este cel mai ciudat? a șoptit ea.
— Ce?
— Mama ta îmi spunea mereu că viața așază lucrurile într-un fel pe care noi nu-l putem prevedea.
S-a desprins puțin și m-a privit.
— Am ajutat-o când era o fată care nu știa încotro să o apuce. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că, după atâția ani, fiica ei va intra pe poarta mea și îmi va spune „mamă”.
Am simțit din nou lacrimile.
— Deocamdată vă spun Claudia.
A izbucnit în râs.
— Accept. Avem timp.
În seara aceea am rămas la masă până târziu.
Nu au existat secrete scandaloase, averi ascunse sau rude dispărute.
A existat doar o poveste despre care nimeni nu și-ar fi imaginat că voi ajunge vreodată să o aflu.
Înainte să ne culcăm, am citit încă o dată ultima scrisoare a mamei.
La sfârșit scria:
„Poate că într-o zi voi putea face pentru altcineva ceea ce ați făcut dumneavoastră pentru mine.”
Am ridicat privirea spre Claudia.
Atunci am înțeles ceva.
Mama crezuse toată viața că avea o datorie față de acea femeie.
Dar Claudia nu a așteptat niciodată să-i fie răsplătită fapta.
Și totuși, după mai bine de treizeci de ani, viața îi adusese răspunsul chiar la poarta casei.
Pe mine.
