— Pentru că doamna Dobre mi-a dat instrucțiuni foarte clare în ceea ce vă privește pe dumneavoastră și atelierul dumneavoastră.
Marian privi când documentul, când bărbatul din fața lui.
— Ce instrucțiuni?
— Contractul dumneavoastră rămâne neschimbat. Chiria nu va fi majorată și nimeni nu vă va cere să părăsiți atelierul.
Marian clipi de câteva ori.
De o săptămână dormea prost, făcând calcule peste calcule și încercând să-și imagineze cât l-ar costa să mute elevatoarele, uneltele și toate lucrurile pe care le adunase în cei opt ani de muncă.
— Atât?
Bărbatul zâmbi.
— Nu chiar. Doamna Dobre vrea să discute personal cu dumneavoastră despre restul proprietății.
— Despre ce rest?
— Despre terenul din spatele atelierului și despre hala abandonată de lângă el.
Marian deveni imediat precaut.
— Nu înțeleg.
— Nici eu nu cunosc toate detaliile. Mi-a spus doar să vă asigur că atelierul nu va fi închis și să vă rog să o contactați când aveți timp.
Îi întinse o carte de vizită.
Marian o luă.
Pe ea scria:
**Camelia Dobre – Director General**
Sub numele ei era trecută compania.
Abia atunci își aminti unde mai văzuse sigla. Era pe panouri publicitare uriașe răspândite prin Oradea.
Compania construia blocuri, cumpăra terenuri și transforma clădiri vechi în spații comerciale.
Femeia căreia îi reparase cu o zi înainte gardul, fără să accepte nici măcar bani pentru materialele folosite, ar fi putut cumpăra probabil zece ateliere ca al lui fără să simtă vreo diferență.
— De ce nu mi-a spus cine este?
Bărbatul ridică din umeri.
— Asta va trebui să o întrebați chiar pe dânsa.
După ce SUV-ul dispăru din fața atelierului, Marian mai rămase câteva clipe privind cartea de vizită.
Apoi o băgă în buzunar și se întoarse la treabă.
Nu o sună.
În acea seară, când ajunse acasă, Camelia se afla în curte și uda florile.
Marian se opri lângă gardul pe care îl reparase cu o zi înainte.
— Doamnă Camelia?
Ea se întoarse.
Din expresia feței lui înțelese imediat că aflase adevărul.
— Domnul Pavel a trecut pe la atelier.
— Da.
— Atunci presupun că acum știți.
— Că ați cumpărat terenul pe care se află atelierul meu.
— Da.
— Și că mai știți și alte lucruri despre mine.
Camelia puse jos stropitoarea.
— Sunteți supărat?
— De ce aș fi?
— Pentru că nu v-am spus cine sunt.
Marian o privi calm.
— Nici eu nu v-am spus câți bani am în cont. Suntem vecini, nu trebuie să ne facem declarații de avere unul altuia.
Camelia izbucni în râs.
— Mă bucur că gândiți așa.
— Totuși, vreau să vă întreb ceva.
— Spuneți.
— Ați cumpărat terenul din cauza mea?
— Nu.
Răspunsul veni fără nicio ezitare.
— Negociam pentru această proprietate de aproape două luni. Vreau să refac întreaga zonă. Terenul pe care se află atelierul dumneavoastră făcea parte din tranzacție.
Marian simți o ușurare pe care nu și-o putea explica.
Nu voia să creadă că femeia cumpărase un teren doar pentru că el îi reparase gardul.
— Atunci de ce i-ați spus angajatului dumneavoastră să nu-mi mărească chiria?
Camelia îl privi câteva secunde.
— Pentru că fostul proprietar intenționa să vă dea afară.
— Știu.
— Eu nu văd niciun motiv pentru asta.
— Poate aveți alte planuri.
— Am.
Marian așteptă să continue.
— Dar planurile mele nu includ distrugerea unei afaceri care funcționează și lăsarea unui om fără loc de muncă doar pentru a câștiga câțiva metri de teren în plus.
Făcu o scurtă pauză, apoi adăugă:
— Și ieri am aflat ceva despre dumneavoastră.
— Ce anume?
— Că, atunci când credeați că sunt doar o femeie obișnuită din casa de alături, ați muncit jumătate de zi pentru mine și ați refuzat să primiți bani.
Marian zâmbi.
— Era doar un gard.
— Tocmai asta e. Pentru dumneavoastră era doar un gard. Nu ați încercat să obțineți nimic în schimb.
În acel moment, Miruna ieși alergând din casă.
— Doamna Camelia!
Ținea în mână o foaie.
— Uite ce am desenat!
Camelia se apropie de gard.
Pe desen erau trei personaje, o casă, un soare uriaș și foarte multe flori.
— Asta sunt eu?
— Da. Iar acesta este tata.
— Dar de ce sunt atât de înaltă?
Miruna se gândi serios câteva secunde.
— Pentru că nu mai aveam loc pe foaie.
Camelia izbucni în râs.
Marian o privi și observă atunci ceva ce nu remarcase până în acel moment.
În clipa aceea nu mai semăna deloc cu femeia sofisticată de pe cartea de vizită.
Era pur și simplu vecina lor.
În zilele care urmară, lucrurile păreau să revină la normal.
Camelia nu îi trimise bani.
Nu îi cumpără atelierul.
Nu veni cu daruri scumpe și extravagante pentru Miruna.
Iar Marian aprecia tocmai acest lucru.
Într-o dimineață, Camelia apăru la atelier.
— Aveți cinci minute?
— Pentru vecina mea? Sigur.
Desfăcu pe capota unei mașini o schiță.
— Aceasta este proprietatea.
Marian recunoscu imediat atelierul.
— Vreau să renovez hala din spate. Dar nu vreau să o transform în apartamente.
— Atunci ce vreți să faceți cu ea?
— Să creez spații pentru service-uri și mici afaceri. Un electrician, o vulcanizare, un tinichigiu… servicii de care oamenii din zonă chiar au nevoie.
Marian analiză cu atenție planul.
— Și eu unde mă încadrez?
— Atelierul dumneavoastră rămâne aici. Dacă vreți.
— Dacă vreau?
— Da. Dar am nevoie de cineva care chiar înțelege cum funcționează astfel de locuri. Eu știu să cumpăr terenuri și să construiesc. Dumneavoastră știți de ce au nevoie oamenii care muncesc aici.
Marian deveni serios.
— Dacă vreți să mă plătiți pentru consultanță, spuneți-mi direct.
Camelia zâmbi.
— Exact asta vreau.
— Atunci putem discuta.
— Dar nu mai faceți nimic gratis?
— Un gard e una. Afacerile sunt cu totul altceva.
Camelia râse.
— Încep să vă cunosc.
Au lucrat împreună aproape două luni.
Marian îi spunea fără ocolișuri când considera că o idee nu era bună, chiar și atunci când toți ceilalți angajați ai ei o susțineau.
Camelia îl asculta.
Iar atunci când Marian nu era de acord cu ea, nu îl trata diferit doar pentru că ea era proprietara terenului.
Treptat, discuțiile lor au început să depășească sfera muncii.
Vorbeau despre Miruna.
Despre viața lui Marian după plecarea fostei sale soții.
Despre anii în care Camelia își construise afacerile, cumpărase proprietăți și ajunsese seară de seară într-o casă mare, dar goală.
Într-o seară, Marian o întrebă:
— De ce locuiți în casa asta? Vă permiteți orice altceva.
Camelia privi înspre grădină.
— Tocmai acesta este motivul.
— Nu înțeleg.
— Timp de douăzeci de ani am încercat să am din ce în ce mai mult. O casă mai mare, un birou mai mare, o afacere mai mare. La un moment dat mi-am dat seama că aveam foarte multe lucruri, dar foarte puține motive să mă bucur de ele.
Marian nu spuse nimic.
Din curtea lui se auzea râsul Mirunei.
Camelia zâmbi.
— La voi este mereu gălăgie.
— Vă deranjează?
— Dimpotrivă.
Au mai trecut câteva luni.
Într-o duminică, Miruna veni la gard cu două căni de ciocolată caldă.
— Tata spune să vii la noi.
Camelia ridică sprâncenele.
— Tatăl tău a spus asta?
— Da. Face clătite.
— Atunci trebuie să fie o invitație importantă.
Marian se afla pe terasă când Camelia intră pe poartă.
— Miruna spune că m-ați invitat.
— Miruna spune multe.
— Deci să plec?
— N-am spus asta.
Camelia zâmbi.
Pentru prima dată, Marian îi trase scaunul de lângă el fără să se gândească dacă femeia care urma să se așeze acolo avea milioane în cont sau doar câteva sute de lei.
Pentru el, acea diferență nu mai conta.
Un an mai târziu, atelierul lui Marian era încă acolo.
Doar că hala abandonată din spate devenise între timp un mic centru pentru meșteșugari și service-uri locale.
Marian fusese plătit pentru fiecare oră în care lucrase la proiect.
Nu acceptase favoruri.
Camelia nici nu încercase să i le ofere.
Într-o după-amiază, în timp ce Marian repara din nou una dintre scândurile gardului, Camelia se opri lângă el.
— Știi că am putea să-l schimbăm complet, nu?
— Știu.
— Pot să pun mâine unul nou.
Marian se uită la ea.
— Și atunci eu ce mai repar?
Camelia începu să râdă.
Miruna, care crescuse între timp, apăru printre flori.
— Eu zic să-l dărâmăm!
Cei doi adulți se uitară la ea.
— De ce? întrebă Marian.
Fetița ridică din umeri.
— Pentru că oricum Camelia stă mai mult la noi decât la ea acasă.
Se lăsă liniștea.
Camelia se înroși.
Marian începu să râdă.
— Copilul are un argument foarte bun.
Câteva luni mai târziu, gardul chiar dispăru.
Nu pentru că Marian nu mai avea ce să repare.
Ci pentru că între cele două curți nu mai exista nimic care să le despartă.
Camelia nu găsise în Marian un om pe care să-l salveze cu banii ei.
Iar Marian nu găsise în Camelia o femeie bogată care să-i rezolve problemele.
Pur și simplu se găsiseră unul pe celălalt.
Și totul începuse într-o sâmbătă, cu trei scânduri rupte și un bărbat care spusese, fără să știe cui vorbește:
— Nu-mi datorați nimic. Suntem vecini.
