**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Tata nu s-a uitat la mine.
Privirea lui era îndreptată spre Clara și cele patru fete.
— Răspunde-mi, am spus. Știai de ele?
— Nu aici.
— Ba da. Exact aici.
Clara și-a tras fetele mai aproape de ea.
— Lasă-l, Andrei. Nu mai are rost.
M-am întors spre ea.
— Pentru mine are. Dacă ele sunt copiii mei, atunci fiecare minut din ultimii cinci ani contează.
Tata și-a trecut mâna peste frunte.
— Situația a fost mai complicată decât crezi.
Am râs amar.
— Patru copii despre care nu mi-ai spus nimic. Ce anume este atât de complicat?
— Aveai 28 de ani. Urma să intri în companie. Aveai un viitor înainte…
— Iar Clara nu se potrivea în acel viitor?
Tăcerea lui a fost răspunsul de care aveam nevoie.
— Știai că era însărcinată?
— Am aflat mai târziu.
Clara l-a întrerupt:
— Nu mai târziu. Mama ta știa înainte să nasc.
Tata a închis ochii.
Am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare.
— Și mama știa?
Nu mi-a răspuns.
Mi-am scos telefonul și am sunat-o.
A răspuns imediat.
— Andrei, unde ești? Diana întreabă de tine și…
— Sunt cu Clara.
S-a făcut liniște.
— Mamă?
— Andrei, ascultă-mă…
A fost suficient.
— Știai de fete?
— Nu putem discuta asta la telefon.
— Știai?
După câteva secunde, a răspuns:
— Da.
Am închis.
În salon, invitații așteptau să-mi anunț logodna.
Iar eu, pe coridor, tocmai aflam că părinții mei îmi ascunseseră timp de cinci ani existența a patru posibile fiice.
Am luat cutia cu inelul de pe masă și i-am întins-o tatei.
— Intră și spune-le că nu va mai exista nicio logodnă.
— Nu lua decizii acum.
— Prima decizie pe care o iau fără voi după foarte mult timp este tocmai aceasta.
— Și Diana?
M-am uitat spre ușa salonului.
Diana nu merita să fie cerută în căsătorie de un bărbat care, cu doar zece minute înainte, se întreba dacă își dorea cu adevărat să se căsătorească.
— Cu Diana voi vorbi eu.
Am plecat împreună cu Clara și fetele.
Nu pentru că deveniserăm brusc o familie.
Nici măcar nu știam încă sigur dacă eram tatăl lor.
Am plecat pentru că, pentru prima dată, voiam să aflu adevărul fără ca părinții mei să mi-l prezinte în propria lor versiune.
În zilele următoare am făcut testele ADN.
Așteptarea rezultatelor a fost cumplită.
Mă uitam la fotografiile fetelor pe care Clara acceptase să mi le trimită și încercam să nu-mi imaginez nimic.
Apoi au sosit rezultatele.
Probabilitatea de paternitate era de peste 99,9%.
Eram tatăl lor.
Am citit rezultatul de trei ori.
Patru fiice.
Patru aniversări în fiecare an la care nu fusesem prezent.
Primii lor pași.
Primele lor cuvinte.
Primele zile de grădiniță.
Nopțile în care avuseseră febră.
Crăciunurile.
Toate trecuseră fără mine.
Am sunat-o pe Clara.
— Au venit rezultatele.
— Știu.
— Îmi pare rău.
A tăcut.
— Pentru ce?
— Pentru că n-am fost acolo.
— Chiar nu știai, nu-i așa?
— Nu.
Vocea i s-a frânt.
— Atunci ne-au făcut același lucru amândurora.
În seara aceea m-am dus la părinții mei.
Mama plângea. Tata stătea în biroul lui.
Pe masă se aflau câteva documente vechi.
Printre ele era o scrisoare.
Era de la Clara.
Numele meu era scris pe plic.
Scrisoarea nu ajunsese niciodată la mine.
— Ce este asta?
Mama și-a plecat capul.
— A venit după ce ai plecat în Germania pentru proiect.
Am deschis plicul.
Clara îmi scrisese că era însărcinată.
Îmi lăsase noul ei număr de telefon.
Și îmi ceruse un singur lucru:
„Chiar dacă nu mă mai iubești, copilul acesta este și al tău. Te rog, sună-mă.”
M-am uitat la părinții mei.
— Ați citit-o?
Mama a început să plângă și mai tare.
— Tatăl tău a deschis prima scrisoare. După aceea…
— După aceea ce?
— Au mai venit două.
Am simțit că mi se face rău.
— Și voi le-ați ascuns de mine?
Tata s-a ridicat.
— Am crezut că te protejăm.
— De propriii mei copii?
— De o viață pentru care nu erai pregătit.
— Nu era decizia ta!
Pentru prima dată, tata nu mi-a răspuns.
Mama a încercat să se apropie.
— Andrei, când am aflat că sunt patru, lucrurile deveniseră deja…
— Ce? Prea greu de recunoscut?
A început din nou să plângă.
— Ne-a fost frică să-ți spunem.
Atunci am înțeles adevărul.
La început luaseră o decizie în locul meu.
Apoi, cu fiecare lună în care păstraseră tăcerea, devenise tot mai greu să recunoască adevărul.
Până când minciuna ajunsese să facă parte din viața noastră.
— De astăzi înainte, nu mai luați nicio decizie în locul meu.
Tata m-a privit rece.
— O să renunți la familia ta pentru femeia asta?
— Nu.
Am pus scrisoarea Clarei în buzunar.
— Voi ați renunțat la familia mea acum cinci ani.
Am plecat.
Dar partea cea mai grea abia începea.
Faptul că eram tatăl fetelor nu însemna că ele mă considerau tatăl lor.
Pentru ele eram un străin.
La prima noastră întâlnire adevărată am venit cu patru cadouri.
Clara m-a oprit la ușă.
— Nu încerca să recuperezi cinci ani într-o singură după-amiază.
Am lăsat pungile în mașină.
Am intrat singur.
La început, fetele îmi spuneau „Andrei”.
Îmi puneau întrebări simple.
De ce aveam aceeași aluniță ca una dintre ele.
Dacă îmi plăceau clătitele.
Dacă știam să merg pe bicicletă.
Nu le-am cerut niciodată să-mi spună „tata”.
Am început să le vizitez constant.
Le duceam la grădiniță atunci când Clara trebuia să meargă devreme la serviciu. Mergeam împreună în parc. Am învățat care dintre ele nu suporta roșiile și care nu putea dormi fără veioza aprinsă.
Cu Clara era mai dificil.
Șase ani de iubire transformată în resentimente nu puteau dispărea pur și simplu pentru că descoperiserăm cine ne mințise.
Într-o seară, după ce fetele adormiseră, mi-a spus:
— Nu vreau să ne împăcăm doar pentru că avem copii împreună.
— Nici eu.
M-a privit surprinsă.
— Dacă va mai exista vreodată ceva între noi, vreau să fie pentru că noi ne alegem unul pe celălalt. Nu pentru fete. Și cu siguranță nu pentru părinții mei.
Pentru prima dată de când ne reîntâlniserăm, Clara a zâmbit.
Au trecut luni.
Nu ne-am întors la ceea ce fuseserăm cândva.
Am construit ceva nou.
Mai încet și mult mai sincer.
Într-o duminică dimineață eram în bucătăria Clarei și pregăteam clătite.
Una dintre fete a intrat alergând.
— Tata, a mea fără gem!
Am încremenit cu tigaia în mână.
Ea nici măcar nu și-a dat seama ce tocmai spusese.
A fugit înapoi la surorile ei.
Eu am rămas nemișcat.
Clara mă privea din pragul ușii.
— Ai auzit?
Am dat din cap.
Nu puteam vorbi.
Cei cinci ani pierduți nu mai puteau fi recuperați.
Nicio sumă de bani și nicio scuză nu-mi puteau reda primele lor cuvinte, primii pași sau serile în care ar fi trebuit să fiu lângă ele.
Dar puteam decide ce voi face cu anii care urmau.
Și, în sfârșit, am înțeles ceva ce familia mea încercase întreaga viață să decidă în locul meu.
Familia nu este cea care îți alege viitorul.
Familia este formată din oamenii pentru care alegi, în fiecare zi, să fii prezent.
