**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
În mașină, mama stătea pe bancheta din spate, între Luca și Sofia.
Nu a spus nimic până când am ajuns la apartamentul surorii mele, Cristina. Abia după ce copiii s-au liniștit în camera de oaspeți, m-am așezat lângă ea.
— Acum spune-mi adevărul.
Mama și-a coborât privirea spre mâini.
— Nu vreau să-ți distrug căsnicia.
— Mamă, căsnicia mea nu poate fi mai importantă decât siguranța ta.
A tăcut.
— Doina te-a mai apucat și înainte?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Da.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Totul începuse în a treia zi după plecarea mea.
La început, Doina îi ceruse mamei să gătească și pentru ea. Apoi îi ceruse să-i spele hainele. După aceea, să schimbe lenjeria din camera în care dormea. În numai câteva zile, Maria ajunsese să gătească, să spele, să calce și să aibă grijă aproape singură de gemeni.
— De ce ai făcut toate astea?
— Pentru că îmi spuneam că mai sunt doar câteva zile până te întorci.
— Dar vânătăile?
Mama și-a tras mâneca mai jos.
— Prima dată m-a apucat când i-am spus că nu pot să fac curățenie și să am grijă de copii în același timp. A doua oară, Sofia vărsase suc. Doina s-a enervat, iar eu i-am spus să nu țipe la copil.
Mi-am strâns pumnii.
— Adrian era acolo?
Mama nu răspunse.
— Mamă?
— Da.
Acel singur cuvânt m-a durut mai tare decât orice ar fi putut spune Doina.
— A văzut ce s-a întâmplat?
— Da.
— Și ce a făcut?
Mama și-a șters obrazul.
— Mi-a spus să nu te sun. Că muncești mult, că ești plecată cu treburi importante și că nu are rost să te deranjez cu certurile noastre.
Am rămas nemișcată.
— Mai este ceva?
Maria ezită.
— Când i-am spus că vreau să plec, mi-a zis să mă gândesc bine. Dacă te întorci furioasă și vă certați din cauza mea, s-ar putea să nu-i mai văd atât de des pe copii.
M-am ridicat imediat.
Adrian nu fusese doar un bărbat slab, incapabil să se confrunte cu propria mamă.
O speriase pe mama mea pentru ca ea să tacă.
În acel moment, telefonul meu a început să sune.
Era Adrian.
Am răspuns.
— Când vii acasă?
Nici măcar nu întrebase cum se simțea mama.
— Nu vin.
— Andreea, hai să terminăm cu circul ăsta. Mama și-a cerut scuze.
— Nu și-a cerut.
— Atunci o să-și ceară.
— Adrian, i-ai spus mamei mele că s-ar putea să nu-și mai vadă nepoții dacă îmi povestește ce s-a întâmplat?
Tăcere.
— Am încercat doar să evit un scandal.
— Nu. Ai încercat să eviți să fii deranjat.
— Nu-mi răstălmăci cuvintele.
— Ai văzut-o pe mama ta punând mâna pe mama mea, iar singura ta grijă a fost să nu aflu eu.
Vocea lui s-a schimbat.
— Și ce vrei să faci acum? Să arunci șapte ani de căsnicie pentru asta?
— Nu eu am făcut asta.
— Întoarce-te acasă cu copiii și discutăm.
— Nu.
— Sunt și copiii mei.
— Știu. Și tot ceea ce îi privește va fi rezolvat cum trebuie, nu prin telefon.
A oftat furios.
— Și cât timp crezi că poți continua așa? Casa aceea este și casa mea.
Am închis.
A doua zi dimineață eram deja la avocat.
Nu voiam să-l las pe Adrian fără nimic peste noapte și nici să fac ceva ce aș fi putut regreta mai târziu.
Voiam să aflu exact ce îmi aparținea mie, ce era proprietate comună și ce trebuia făcut din punct de vedere legal.
Casa fusese cumpărată de mine cu doi ani înainte de căsătorie.
Firma fusese înființată înainte să-l cunosc pe Adrian.
Mașina pe care o conducea aparținea firmei.
Iar cardul suplimentar pe care Doina îl folosea pentru cumpărături și alte cheltuieli fusese deschis de mine cu ani în urmă, când începuse să se plângă că pensia nu îi ajunge.
Abia atunci mi-am dat seama câte lucruri plăteam fără să mă mai gândesc la ele.
Vacanțe.
Asigurări.
Facturi.
Reparații.
Ieșiri.
Cheltuielile Doinei.
Adrian avea propriul serviciu și propriul venit. Nu era un om lipsit de posibilități.
Doar că se obișnuise cu un nivel de trai pe care salariul lui singur nu îl putea susține.
La fel și mama lui.
În aceeași zi am blocat cardul suplimentar al Doinei și, împreună cu avocatul și contabilul meu, am început să separ cheltuielile personale de cele plătite până atunci prin firmă.
Nu am oprit curentul casei de la distanță.
Nu am blocat ușile.
Nu am golit conturile.
Pur și simplu am încetat să mai plătesc lucrurile pe care nu aveam nicio obligație să le finanțez.
Doina a observat prima.
M-a sunat de șapte ori.
Nu am răspuns.
A opta oară mi-a trimis un mesaj:
„Cardul nu mai funcționează.”
Atât.
Nici măcar un cuvânt despre mama mea.
În acea seară, Adrian m-a sunat.
— Ai blocat cardul mamei?
— Cardul meu suplimentar. Da.
— Și ce vrei să facă acum?
— Să-și folosească propriii bani.
— Știi foarte bine că nu-și permite toate cheltuielile.
— Atunci va trebui să-și reducă cheltuielile.
— O pedepsești.
— Nu. Pur și simplu nu o mai întrețin.
A urmat o tăcere.
— Și mașina?
— Aparține firmei. Am nevoie de ea înapoi.
— Andreea, conduc mașina aceea de patru ani!
— Știu.
— Este mașina mea.
— Nu, Adrian. Este mașina pe care ai folosit-o timp de patru ani.
Atunci a explodat.
Mi-a spus că încerc să-l umilesc, că banii mă schimbaseră și că nu puteam să-mi tratez soțul ca pe un angajat căruia îi retrăgeam beneficiile.
L-am lăsat să termine.
— Nu-mi vine să cred că ne lași fără nimic!
Atunci l-am întrerupt.
— Nu vă las fără nimic. Vă las cu ceea ce vă aparține.
Pentru câteva secunde nu a spus nimic.
— Șapte ani de căsnicie nu înseamnă nimic pentru tine?
— Au însemnat suficient de mult încât să am încredere să-mi las mama și copiii cu tine.
Pentru prima dată, vocea mi s-a frânt.
— Tu mi-ai arătat ce ai făcut cu acea încredere.
În săptămânile următoare, avocatul meu s-a ocupat de separare.
Adrian a avut timp să-și găsească o locuință și să-și reorganizeze viața. Nu am încercat să-l împiedic să-și vadă copiii. Luca și Sofia își iubeau tatăl, iar problemele dintre noi nu trebuiau transformate într-o armă împotriva lor.
Dar am stabilit o condiție foarte clară.
Doina nu avea să rămână singură cu copiii până când nu eram convinsă că înțelesese limitele pe care le încălcase.
Adrian a protestat la început.
Apoi s-a oprit.
Cred că abia când a trebuit să-și plătească singur chiria, mașina și toate celelalte lucruri pe care înainte le considera firești a început să înțeleagă cât de mult confundase confortul cu un drept.
Doina a venit o singură dată să vorbească cu mine.
— Am greșit cu mama ta, mi-a spus.
— Ai rănit-o.
— Nu am vrut să-i fac rău.
— Dar când ai văzut urmele, te-ai oprit?
Nu mi-a răspuns.
După câteva clipe, a spus:
— Am crezut că, dacă tot stă acolo…
Am ridicat mâna.
— Aceea era casa mea. Iar mama mea venise acolo să aibă grijă de copiii mei.
Doina și-a coborât privirea.
— Știu.
— Nu. Acum știi.
Divorțul nu s-a încheiat într-o săptămână și nici viețile noastre nu s-au reparat după o singură conversație.
Dar ceva se schimbase definitiv.
Mama a rămas o vreme cu mine.
La început, continua să facă exact ceea ce făcuse toată viața.
Se trezea prima.
Strângea masa.
Împăturea hainele.
Întreba ce să gătească.
Într-o sâmbătă, la câteva luni după întoarcerea mea din delegație, am intrat în sufragerie și am găsit-o pe canapea, între Luca și Sofia.
Copiii se uitau la un film, iar mama râdea împreună cu ei.
Când m-a văzut, s-a ridicat imediat.
— Stai să vă pregătesc ceva de mâncare.
Am prins-o ușor de mână.
— Nu, mamă. Stai jos.
— Dar pot să ajut.
— Știu că poți.
Am privit-o în ochi.
— Tocmai asta a fost problema.
M-a privit nedumerită.
M-am așezat lângă ea.
— Toată viața ai putut să faci totul. Ai putut să muncești mai mult, să te sacrifici, să ai grijă de toți și să spui că nu te deranjează. Iar oamenii s-au obișnuit să te lase să faci totul.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Tu nu m-ai tratat așa.
Mi-am coborât privirea.
— Ba da, mamă. Doar că nu mi-am dat seama că o făceam.
M-a luat de mână.
— Acum știi.
Am rămas acolo, între copii, până când filmul s-a terminat.
În bucătărie rămăseseră farfurii nestrânse.
Pe uscător mai erau câteva haine.
Pentru prima dată, mama nu s-a ridicat să le rezolve pe toate.
Și nici eu nu i-am cerut.
În ziua în care m-am întors mai devreme din delegație, am crezut că trebuia să-mi salvez mama de soacra mea.
Mai târziu am înțeles că trebuia să o ajut să se elibereze și de un obicei pe care îl învățase de-a lungul unei vieți întregi:
credința că trebuie să fie mereu folositoare pentru a merita un loc într-o familie.
De data aceasta, am lăsat vasele în chiuvetă.
Și am rămas lângă ea pe canapea.
