**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
„Unde nu trebuia să fie mașina mea?”
La celălalt capăt al telefonului, Bianca a amuțit.
Mihai a încercat să închidă, dar i-am luat telefonul din mână.
„Bianca?”
„Nu cred că ar trebui să vorbim.”
„Acum cinci minute voiai foarte mult să vorbești.”
„Cu Mihai.”
„Despre mașina mea.”
S-a lăsat tăcerea.
„Unde s-a produs accidentul?”
Mihai a intervenit imediat:
„Laura, ajunge.”
M-am întors spre el.
„Mi-ai spus că mergea la serviciu.”
„Și mergea.”
„Nu”, a spus Bianca încet.
Mihai a încremenit.
„Atunci unde mergeai?”
„Acasă.”
„La tine acasă?”
„Da.”
„Și ce înseamnă că mașina nu trebuia să fie acolo?”
Bianca a oftat.
„Pentru că Mihai trebuia să o aducă înapoi înainte să te întorci.”
M-am uitat la soțul meu.
„Poftim?”
„Laura…”
Dar Bianca a continuat:
„Aveam mașina de duminică.”
Era joi.
Patru zile.
Nu câteva ore.
Patru zile întregi.
„Mihai?”
„Pot să explic.”
„Abia aștept.”
„Tu erai plecată. Eu mi-am folosit mașina, iar ea avea câteva drumuri de făcut.”
„Deci i-ai dat Mercedesul meu timp de patru zile.”
„Doar temporar.”
„Patru zile sunt temporare doar atunci când proprietarul știe.”
Bianca a intervenit:
„Mihai mi-a spus că mașina este a voastră.”
Am râs amar.
„Bineînțeles că asta ți-a spus.”
„Nu știam că este doar pe numele tău.”
„Dar știai că sunt soția lui.”
A tăcut.
„Da.”
„Atunci restul sunt doar detalii.”
I-am întins telefonul lui Mihai.
„Vorbiți voi. Se pare că aveți multe de lămurit.”
Am urcat în dormitor, iar Mihai m-a urmat.
„Ce faci?”
„Îmi schimb parola contului.”
„Laura…”
„Și apoi verific ce altceva este pe numele meu și folosești tu pentru Bianca.”
„N-am folosit nimic de-al tău.”
M-am întors spre el.
„Acum două minute am aflat că îi dai mașina mea cu zilele. Nu cred că acesta este momentul potrivit să-mi ceri să te cred.”
„Nu am luat bani de la tine.”
„Perfect.”
Am deschis laptopul.
„Atunci n-o să găsesc nimic.”
S-a apropiat.
„Nu putem face asta mai târziu?”
„De ce?”
„Pentru că ești nervoasă.”
„Nu. Tu ești speriat.”
A tăcut.
Finanțele noastre nu erau complet separate. Salariile intrau în conturi individuale, dar aveam și un cont comun pentru rată, utilități, cumpărături și vacanțe.
Am deschis istoricul tranzacțiilor.
Nu am găsit un milion de euro.
Nicio firmă secretă.
Nicio vilă cumpărată pe ascuns.
Am găsit ceva mult mai banal.
Și tocmai de aceea era mai dureros.
Plăți la restaurante în seri în care Mihai îmi spusese că lucrează până târziu.
Două nopți la un hotel din Sinaia într-un weekend în care pretinsese că merge la o conferință cu colegii.
Apoi, un magazin de bijuterii.
1.850 de lei.
Am întors laptopul spre el.
„Ce este asta?”
S-a uitat la ecran.
„Nu-mi mai amintesc.”
„Mihai.”
„Un cadou.”
„Pentru cine?”
Nu a răspuns.
„Pentru Bianca?”
„Da.”
Am continuat să verific.
Combustibil.
Restaurante.
Hoteluri.
Alte cheltuieli mai mici.
Nu era o avere.
Dar o parte fusese plătită din contul în care amândoi puneam bani pentru casa noastră.
„De ce ai plătit hotelul din contul comun?”
„Am folosit cardul greșit.”
L-am privit fix.
„De două ori?”
Nu a mai răspuns.
Telefonul meu a sunat.
Era compania de asigurări.
Am coborât în sufragerie și am răspuns.
Am spus exact ceea ce știam.
Nu am exagerat.
Nu am pretins că mașina fusese furată.
Nu am inventat nimic.
Am explicat că Mercedesul era înregistrat pe numele meu, că eu nu îi dădusem Biancăi permisiunea să îl conducă și că abia după accident aflasem că soțul meu îi oferise cheile fără știrea mea.
Mi s-a spus că vor analiza documentele și circumstanțele accidentului și că mă vor contacta după verificări.
Când am închis, Mihai stătea în ușă.
„Trebuie să te rog ceva.”
„Nu.”
„Nici măcar nu știi ce.”
„Presupun că urmează să aflu.”
„Ai putea spune că știai că îi mai dădusem mașina?”
M-am uitat la el.
„Dar nu știam.”
„Nu îți cer să minți.”
„Ba exact asta îmi ceri.”
„Laura, dacă situația se complică…”
„Pentru cine?”
„Pentru noi.”
Am dat din cap.
„Nu.”
„Ce?”
„Nu mai transforma «voi» în «noi».”
„Nu fac asta.”
„Ba da. Tu i-ai dat Biancăi mașina mea. Bianca a condus-o. Bianca a făcut accidentul. Acum voi doi aveți o problemă și vrei să mă implici, ca să devină problema noastră.”
„Suntem căsătoriți.”
„Ți-ai amintit exact la timp.”
Și-a ridicat vocea.
„Spun doar că putem rezolva situația fără să ne distrugem financiar.”
„Nu te distrug financiar. Spun adevărul.”
„Adevărul poate avea consecințe.”
M-am uitat la el.
„Știu. Asta este partea pe care ai uitat-o timp de opt luni.”
A ieșit din cameră.
În zilele următoare am descoperit cât de multe lucruri pot ieși la suprafață atunci când încetezi să accepți prima explicație.
Nu poliția mi-a descoperit adevărul despre căsnicie.
Nici compania de asigurări nu s-a transformat în detectiv.
Eu am început pur și simplu să pun întrebările pe care înainte nu le pusesem.
Bianca condusese Mercedesul de cinci ori.
De două ori îl ținuse peste noapte.
Într-un weekend, Mihai îi spusese că eu eram la mama.
În realitate, eram la o conferință în Cluj.
Mie îmi spusese că rămâne acasă.
Nu rămăsese.
Am găsit și o fotografie mai veche postată de Bianca, căreia atunci nu îi acordasem atenție.
Mașina nu apărea în fotografie.
Dar pe masa restaurantului se vedea brelocul meu inconfundabil.
Cu câteva luni înainte îi dădusem lui Mihai cheia de rezervă după ce îmi încuiasem accidental cheia în portbagaj.
Nu mi-o mai returnase.
Eu nu observasem.
După accident, am început să observ foarte multe lucruri.
Mihai a dormit trei nopți în camera de oaspeți.
În a patra seară i-am spus să își strângă lucrurile.
„Vorbești serios?”
„Da.”
„Opt ani, Laura.”
„Știu.”
„Arunci opt ani pentru o singură greșeală?”
M-am uitat la el.
„Nu pierdem opt ani din cauza unei singure greșeli.”
„Atunci din cauza a ce?”
„Pentru că eu am aflat într-o singură zi ce făceai tu de opt luni.”
A tăcut.
„Și mașina?”
„Ce e cu ea?”
„Totul a început de la mașină.”
„Nu, Mihai.”
Mi-am pus cheile pe masă.
„Totul a început cu mult înainte. Mașina doar a avut accidentul înainte să mai poți ascunde și restul.”
A plecat în seara aceea.
Nu s-a mutat la Bianca.
Din câte am aflat mai târziu, nici ea nu îl mai voia prea mult după ce accidentul, problemele financiare și toate minciunile au ajuns între ei.
Nu m-a interesat suficient încât să verific.
Au urmat discuții și documente privind asigurarea și răspunderea pentru accident. Nu a existat niciun moment magic în care cineva să pocnească din degete și eu să primesc imediat un Mercedes nou.
Situația s-a rezolvat în timp, pe baza poliței de asigurare, a declarațiilor și a circumstanțelor accidentului.
De la început până la sfârșit, eu am făcut un singur lucru:
Am spus adevărul.
Nu am ascuns faptul că Bianca folosise mașina fără știrea mea.
Nu am acceptat să spun că îi dădusem permisiunea.
Și nu am plătit totul din buzunar doar pentru ca Mihai să poată pretinde că nu se întâmplase nimic grav.
Câteva luni mai târziu, eram deja în procedura de divorț.
Într-o după-amiază am mers să ridic mașina pe care o cumpărasem după ce problema vechiului Mercedes fusese în sfârșit rezolvată.
Nu era mai mare.
Nu era mai scumpă.
Nu aveam nimic de demonstrat nimănui.
Angajatul reprezentanței mi-a întins documentele, apoi m-a întrebat:
„Doriți să mai înregistrăm pe cineva ca utilizator?”
M-am uitat la cheia nouă din mâna mea.
„Nu.”
„Doar dumneavoastră?”
Am zâmbit.
„Doar eu.”
