*Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉*
— Bineînțeles că o cunosc, domnule. Doamna contraamiral este unul dintre cei mai respectați ofițeri cu care am avut onoarea să lucrez. A condus operațiuni dificile și a pregătit generații întregi de militari.
Tatăl meu a rămas în picioare, cu mâna sprijinită pe spătarul scaunului. Privea când spre mine, când spre bărbatul care tocmai vorbise.
— Cristina? Fiica mea? a întrebat el, aproape în șoaptă.
— Da, domnule Gheorghe. Fiica dumneavoastră. Am lucrat împreună aproape șase ani și vă pot spune că este un om pentru care mulți dintre noi au un respect deosebit.
Ofițerul mi-a strâns mâna și m-a felicitat pentru apropiata pensionare. Apoi s-a retras politicos, lăsându-mă să-mi salut familia.
Mihaela a venit imediat spre mine și m-a îmbrățișat.
— Cristina, ai venit! Ce bine îți stă în uniformă! Mă bucur atât de mult că ești aici!
Am sărutat-o pe obraz și i-am urat să fie fericită. Nu voiam ca ziua nunții ei să se transforme într-o confruntare cu tata.
Dar el încă mă privea nedumerit.
— Tu chiar ai gradul acesta? m-a întrebat.
— Da, tată. De ceva vreme.
— Și de ce nu mi-ai spus?
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Ți-am spus. Te-am sunat când am fost avansată. Mi-ai răspuns că nu înțelegi de ce mă bucur atât pentru niște grade.
Mama și-a coborât privirea. Își amintea conversația.
— Eu am crezut că lucrezi mai mult la birou, a murmurat tata. Că toate lucrurile astea cu navele sunt doar povești.
— Am lucrat și la birou. Dar am avut și misiuni, exerciții, responsabilități și oameni de care a trebuit să am grijă. Asta am făcut aproape treizeci și șase de ani.
Tata n-a mai răspuns. Mihaela m-a luat de braț și m-a condus la locul pregătit pentru mine.
În timpul cinei, câțiva invitați au venit să mă salute. Un fost coleg mi-a amintit de o misiune dificilă din Marea Neagră. Un alt ofițer, mai tânăr, mi-a mulțumit pentru sprijinul pe care i-l oferisem la începutul carierei.
— Dacă nu erați dumneavoastră, probabil aș fi renunțat după primul an, mi-a spus. M-ați învățat că un comandant bun trebuie să știe și să asculte.
I-am mulțumit, puțin stânjenită. Nu eram obișnuită să aud asemenea cuvinte în fața familiei.
De la masa lui, tata urmărea fiecare discuție. Îl vedeam cum încerca să înțeleagă de ce oameni pe care nu-i cunoștea îmi vorbeau cu atâta respect.
Mai târziu, când a început muzica și invitații s-au ridicat la dans, tata s-a apropiat de mine.
— Cristina, putem să vorbim puțin?
Am ieșit pe terasa restaurantului. Aerul serii era răcoros, iar dinspre mare adia un vânt ușor.
— Nu știam că ai ajuns atât de departe, a început el.
— Tată, nu ți-am ascuns niciodată nimic. Tu ai fost cel care nu voia să audă.
A rămas cu privirea îndreptată spre parcarea restaurantului.
— Eu am muncit în port toată viața. Știu cât de grea este meseria asta. N-am vrut să treci prin ce am trecut eu.
— Atunci puteai să-mi spui că îți este teamă pentru mine. Nu că femeile n-au ce căuta pe nave și că îmi fac familia de râs.
— Așa am fost crescut, Cristina. Pe vremea mea, lucrurile erau altfel.
— Știu. Dar au trecut treizeci și șase de ani, tată. Eu am crescut, am muncit și am luat decizii grele. Iar tu ai continuat să mă tratezi ca pe fata de șaptesprezece ani care nu te-a ascultat.
Tata și-a trecut palma peste față.
— Mihaela a fost mereu aproape. Tu erai plecată. Uneori treceau luni fără să vii acasă.
— Pentru că aveam obligații. Nu pentru că nu vă iubeam. Și când reușeam să vin, mă întrebai de ce nu mi-am găsit o meserie normală.
— Poate am fost prea aspru.
— Ai fost, tată. Și știi ce m-a durut cel mai tare? Că nu m-ai întrebat niciodată dacă sunt fericită cu viața pe care mi-am ales-o.
S-a întors spre mine.
— Ești?
Am zâmbit trist.
— Da. Am avut ani grei și am pierdut multe momente alături de familie. Dar nu regret că am ales Marina. Am făcut ceva în care am crezut și am lucrat cu oameni extraordinari.
Am rămas câteva clipe în tăcere. Apoi tata m-a întrebat:
— Și toate decorațiile acelea de pe uniformă? Pentru ce le-ai primit?
I-am explicat pe scurt pentru ce primisem câteva dintre ele. Nu i-am povestit toate misiunile și nici n-am încercat să-l impresionez. Erau lucruri despre care vorbisem de multe ori de-a lungul anilor, numai că atunci nu mă ascultase.
— Eu am crezut că te încăpățânezi doar ca să-mi demonstrezi că poți face ce vrei, a spus el.
— La început, poate că am vrut și asta. Dar apoi am rămas pentru că îmi iubeam meseria. Viața mea nu a fost o ceartă cu tine, tată.
Gheorghe și-a plecat capul.
— Când te-am văzut intrând în uniformă, m-am supărat. Am crezut că ai făcut-o intenționat, ca să mă contrazici. Dar apoi am văzut cum te salutau oamenii aceia și mi-am dat seama că eu nu știu aproape nimic despre femeia care ai devenit.
Nu i-am răspuns imediat. Era pentru prima dată când tata vorbea despre mine fără reproșuri.
— Îmi pare rău, Cristina, a spus încet. Nu știu dacă mai contează acum, dar îmi pare rău că nu te-am ascultat.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Contează, tată. Dar nu șterge toți anii în care am avut impresia că trebuie să-mi cer scuze pentru ceea ce sunt.
A încuviințat. Nu mi-a cerut să uit și nici n-a încercat să se justifice din nou.
— Pot măcar să încerc să te cunosc de acum înainte?
— Poți. Dar nu vreau să fii mândru de mine doar pentru că un ofițer important m-a salutat în fața ta. Aș fi fost aceeași fiică și dacă aș fi rămas un simplu militar, fără un grad înalt și fără decorații.
Tata m-a privit îndelung.
— Ai dreptate. Cred că asta mi-a fost cel mai greu să înțeleg.
Când ne-am întors în restaurant, Mihaela ne aștepta lângă masa mirilor.
— Totul este bine? ne-a întrebat, privindu-mă îngrijorată.
— Da, i-am răspuns. Am vorbit puțin cu tata.
Mihaela m-a îmbrățișat.
— Cristina, vreau să știi că eu am fost mereu mândră de tine. Chiar dacă uneori n-am avut curajul să-i spun tatei că greșește.
— Știu, Mihaela. Astăzi este ziua ta. Hai să ne bucurăm de ea.
Mai târziu, fotograful a chemat familia pentru o fotografie. M-am așezat lângă sora mea, pregătită să zâmbesc.
Atunci tata a venit și s-a oprit lângă mine.
— Cristina, pot să stau lângă tine?
— Sigur, tată.
Mi-a prins ușor brațul, apoi s-a întors spre fotograf.
— Faceți-ne, vă rog, și o fotografie numai mie și fiicei mele. Aș vrea să am una cu ea în uniformă.
Mama și-a dus mâna la gură. Mihaela a zâmbit, iar eu am rămas câteva secunde fără să pot spune nimic.
Fotograful ne-a așezat unul lângă altul. Tata stătea drept, cu mâna pe umărul meu, de parcă încerca să recupereze într-o singură fotografie toate momentele în care nu fusese lângă mine.
După ce fotograful a făcut poza, tata s-a apropiat de urechea mea.
— Să știi că îți stă foarte bine în uniforma asta, Cristina.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Mulțumesc, tată.
Nu știam dacă relația noastră avea să se schimbe cu adevărat. Treizeci și șase de ani de reproșuri nu dispar într-o singură seară, iar respectul trebuie arătat și atunci când nu sunt martori.
Dar când am plecat de la nuntă, tata m-a condus până la mașină. Înainte să închid portiera, m-a întrebat dacă aș putea veni duminică la prânz, ca să-i povestesc mai multe despre cariera mea.
— Vin, tată. Dar de data asta chiar vreau să mă asculți.
— Te ascult, fata mea. Îți promit.
Am pornit motorul și am privit pentru o clipă uniforma albă pe care tata îmi ceruse s-o ascund.
Nu o purtasem ca să-l umilesc. O purtasem pentru că reprezenta aproape patru decenii din viața mea.
Iar în seara aceea, pentru prima dată, tatăl meu nu-mi mai ceruse să ascund cine sunt.
