## Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Sorin s-a uitat la plicul care căzuse din valiză, apoi și-a întors privirea spre Alina. Eu țineam plicul în mână și nu-mi venea să cred ce citeam. Era confirmarea unei rezervări pentru șapte nopți la un hotel de cinci stele din Antalya, pentru două persoane.
— Sorin, voi plecați în Turcia? Ce legătură are asta cu actele pe care trebuie să le rezolvați pentru mutare?
Alina s-a repezit să-mi smulgă plicul din mână.
— Dă-mi-l imediat! N-ai niciun drept să umbli prin lucrurile noastre!
— Plicul a căzut singur din valiză! Și după toate astea mai aveți și tupeul să mă numiți egoistă?
Fratele meu și-a trecut obosit mâna peste față.
— Cristina, ascultă-mă puțin. Aveam nevoie de câteva zile de liniște. Între serviciu, mutare și copil, suntem la capătul puterilor.
— Dar eu, Sorin? Eu nu obosesc niciodată? Eu nu am nevoie de odihnă?
Alina a intervenit imediat, cu un ton iritat.
— Tu nu ai copii, Cristina. Nu știi ce înseamnă să ai responsabilități douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Noi chiar merităm o vacanță!
Am simțit cum mi se înfierbântă obrajii de furie.
— Voi meritați o vacanță, dar eu nu merit nici măcar să fiu întrebată dacă pot avea grijă de copilul vostru?
Sorin a încercat să calmeze situația.
— Era vorba doar despre o săptămână în Turcia. În restul timpului chiar trebuia să ne ocupăm de mutare. Ne-am gândit că Matei s-ar simți mai bine la tine decât să-l luăm cu noi peste tot.
— Atunci de ce mi-ați spus că aveți nevoie de două săptămâni numai pentru acte și mutare? De ce nu mi-ați spus adevărul de la început?
Niciunul dintre ei nu a răspuns.
Am așezat plicul deasupra valizei și am deschis larg ușa apartamentului.
— Luați-vă bagajele și plecați. Matei nu va rămâne la mine.
Alina a ridicat imediat vocea.
— Nu poți să ne faci una ca asta! Am plătit deja vacanța!
— Ba da, pot. Și tocmai v-am spus că nu sunt de acord.
Fața fratelui meu s-a înroșit de furie.
— Cristina, chiar vrei să ne distrugi toate planurile pentru două săptămâni? Sunt fratele tău!
— Și eu sunt sora ta, Sorin, nu angajata voastră. Nu puteți să veniți la ușa mea și să-mi lăsați copilul ca pe un colet, fără să mă întrebați.
Alina a apucat valiza și a început să o tragă spre lift.
— Hai, Sorin! Nu mai avem nimic de discutat cu ea!
Fratele meu a rămas câteva clipe în pragul ușii.
— Atunci să nu te aștepți să mai venim să te ajutăm când vei avea tu nevoie de ceva.
L-am privit drept în ochi, fără să clipesc.
— Spune-mi, Sorin, când mi-ați permis ultima dată să am și eu nevoie de ajutor?
A plecat fără să-mi răspundă.
După ce am închis ușa, m-am așezat pe canapea și am izbucnit în plâns. Nu plângeam pentru că pierdusem o ceartă, ci pentru că înțelesesem, în sfârșit, cât de puțin valorau timpul și eforturile mele în ochii oamenilor pe care îi ajutasem ani la rând.
Nici zece minute nu trecuseră când mi-a sunat telefonul. Era mama.
— Cristina, ce-ai făcut? Sorin mi-a spus că i-ai dat afară!
— Mamă, tu știai că urmau să plece în Turcia?
La celălalt capăt al firului s-a așternut tăcerea.
— Știai, nu-i așa?
— Mi-au spus că vor să se odihnească puțin. Și ei sunt obosiți, draga mea.
— Atunci de ce m-ai mințit? De ce mi-ai spus că trebuie doar să rezolve niște acte pentru mutare?
Mama a oftat adânc.
— Pentru că știam că nu vei accepta dacă afli că pleacă în vacanță.
Am închis ochii. Tocmai acest lucru mă durea cel mai tare. Nu fusese o simplă neînțelegere. Toți trei hotărâseră să-mi ascundă adevărul, convinși că astfel mă vor putea determina să fac ceea ce își doreau.
— Mamă, numai în ultimele trei luni am plătit aproape 4.000 de lei pentru medicamentele și investigațiile tatei. V-am cumpărat frigiderul și i-am împrumutat bani lui Sorin când a avut probleme financiare. Iar acum îmi spuneți că sunt egoistă fiindcă nu pot să renunț la serviciu timp de două săptămâni?
— Cristina, tu întotdeauna ai reușit să te descurci singură…
— Exact, mamă. Și tocmai pentru că m-am descurcat mereu, ați ajuns să credeți că pot suporta orice. Dar nu mai pot. Am și eu limitele mele.
Pentru prima dată, mama nu a mai găsit imediat un răspuns.
— De acum înainte, Sorin va trebui să contribuie și el la cheltuielile medicale ale tatei. Nu mai pot continua să plătesc totul singură.
— O să vorbesc eu cu el, a spus mama încet.
— Nu, mamă. Voi discuta personal cu el. Nu mai vreau să luați voi decizii în numele meu.
În seara aceea, i-am trimis fratelui meu un mesaj în care am trecut toate sumele plătite pentru analizele, investigațiile și medicamentele tatei. I-am explicat că, începând cu luna următoare, va trebui să împărțim cheltuielile în funcție de posibilitățile financiare ale fiecăruia.
Mi-a răspuns abia după două zile.
— Nu aveam idee că ai cheltuit atât de mult. Mama mi-a spus mereu că se descurcă din pensie.
— Atunci poate ar trebui să o întrebi și tu, din când în când, de ce au nevoie părinții noștri. Nu mai aștepta să rezolv eu absolut totul.
După încă o săptămână, Sorin m-a sunat. Îmi spunea că el și Alina anulaseră vacanța și pierduseră avansul plătit pentru hotel. Își reorganizaseră restul perioadei astfel încât unul dintre ei să stea cu Matei, în timp ce celălalt se ocupa de mutare.
— Ne-am certat foarte rău din cauza asta, mi-a mărturisit el. Dar trebuie să recunosc că ai avut dreptate. Nu trebuia să venim la ușa ta cu valiza și copilul fără să te întrebăm înainte dacă ești de acord.
— Și nici nu trebuia să mă mințiți.
— Știu, Cristina. Îmi pare sincer rău.
Nu m-am grăbit să-i spun că îl iert. Aveam nevoie să văd schimbări reale, nu doar să aud promisiuni și scuze.
Luna următoare, Sorin a achitat jumătate din cheltuielile medicale ale tatei. Apoi a început să se ocupe și de programările la medic și de controalele periodice, astfel încât să nu mai fiu singura care trebuia să-și ia liber de la serviciu.
Mama a rămas supărată o vreme. Îmi repeta că într-o familie nu ar trebui să se țină evidența fiecărui ban cheltuit.
I-am explicat că nici eu nu voiam să număr fiecare leu, dar că nu era corect să fiu singura persoană care plătea, își modifica programul și renunța la propriile planuri pentru ceilalți.
După aproape două luni, mama m-a invitat la ea acasă. Tata stătea în sufragerie, iar Sorin venise împreună cu Matei.
— Cristina, vreau să-ți spun ceva, a început mama. Am greșit când am luat hotărâri în locul tău. Pentru mine a fost întotdeauna mai simplu să-ți cer ție ajutorul, fiindcă știam că nu mă vei refuza niciodată.
Am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi.
— Mamă, nu vreau să nu-mi mai cereți niciodată ajutorul. Vreau doar să mă întrebați înainte și să acceptați atunci când vă spun că nu pot.
Sorin s-a apropiat de mine.
— Și eu am greșit. Am crezut că, dacă lucrezi de acasă, înseamnă că ai mult timp liber. Nu mi-am dat seama cât de mult muncești și cât de obositor poate fi programul tău.
În acel moment, Matei a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.
— Mătușa Cristina, mai pot să vin la tine într-o sâmbătă?
M-am aplecat spre el și i-am zâmbit.
— Bineînțeles că poți, puiule. Dar de data aceasta stabilim totul dinainte cu mama și tata, bine?
Matei a zâmbit larg și a dat din cap aprobator.
Din acea zi, lucrurile au început să se schimbe treptat. Sorin și Alina nu mi-au mai cerut să am grijă de Matei fără să mă anunțe din timp. Au început să-mi respecte programul și să accepte că uneori puteam să-i ajut, iar alteori nu.
Cheltuielile pentru părinții noștri au fost împărțite între mine și fratele meu, iar responsabilitățile legate de vizitele la medic nu au mai căzut exclusiv pe umerii mei.
Mi-am păstrat serviciul, programul și economiile. Am încetat să mai cheltuiesc bani din vinovăție pentru probleme pe care ceilalți erau perfect capabili să le rezolve singuri.
Am înțeles că a-ți iubi familia nu înseamnă să renunți mereu la tine și la propriile nevoi. Ajutorul oferit din dragoste trebuie să fie o alegere, nu o obligație impusă prin reproșuri și minciuni.
Iar când Sorin m-a întrebat, într-o zi, dacă aș putea să-l iau pe Matei la mine pentru un weekend, i-am spus că sunt liberă doar sâmbătă după-amiază.
De data aceasta, răspunsul lui a fost simplu și firesc:
— Perfect, Cristina. Îți mulțumim! Duminică ne ocupăm noi de el.
