👉 Partea a doua – Continuarea poveștii
Am rămas câteva clipe nemișcat, cu telefonul încă în mână.
Apoi mi-am ridicat privirea spre doctoriță.
— Vreau să o văd pe Clara.
— Desigur. Dar vă rog să nu o obosiți prea tare. A trecut printr-o naștere foarte dificilă.
Am încuviințat din cap.
Când am intrat în salon, Clara stătea întinsă pe pat, palidă și complet epuizată.
Femeia cu care fusesem căsătorit aproape opt ani părea mai fragilă decât o văzusem vreodată.
În clipa în care m-a zărit, expresia feței i s-a schimbat brusc.
— Ce cauți aici?
— M-au sunat de la maternitate.
A izbucnit într-un râs amar.
— Așadar, acum răspunzi la telefon.
M-am apropiat încet de pat.
— Clara, eu n-am știut nimic.
— Te-am sunat de șase ori.
— Știu.
— Ți-am lăsat mesaje.
— Le-am descoperit abia acum.
M-a privit nedumerită.
I-am întins telefonul.
— Mesajele au fost filtrate. Numărul tău era blocat. Unele dintre ele nici măcar n-au ajuns unde trebuiau.
— Ce vrei să spui?
— Că nu am văzut niciunul dintre mesajele tale.
Clara a clătinat din cap.
— Nu te cred.
Nu aveam cum să o condamn.
Din punctul ei de vedere, dispărusem pur și simplu din viața ei, divorțasem și apoi ignorasem vestea că urma să avem un copil.
Am deschis unul dintre mesajele vocale.
Vocea ei a răsunat în salon.
„Adrian, te rog, sună-mă. Am făcut două teste de sarcină. Sunt însărcinată.”
Clara și-a întors capul.
Am oprit înregistrarea.
— Nu am ascultat niciodată mesajul acesta.
— Atunci cum a dispărut?
— Încă nu știu.
— Adrian, eu chiar am încercat să dau de tine.
— Știu.
— Te-am sunat. Ți-am scris. Am trimis chiar și e-mailuri la cabinetul de avocatură.
Am încremenit.
— La care cabinet?
— La cabinetul lui Radu.
Am simțit un fior rece în stomac.
— De ce tocmai la Radu?
— Pentru că numărul meu era blocat. El era avocatul tău. Cine altcineva ar fi putut să ia legătura cu tine?
Radu.
Fratele meu vitreg.
Bărbatul care îmi fusese avocat aproape doisprezece ani.
Și tocmai omul care se ocupase de divorțul nostru.
— Clara… cine ți-a spus că eu vreau să divorțez?
A încruntat sprâncenele.
— Ce fel de întrebare e asta?
— Te rog, răspunde-mi.
— Radu.
Pentru o clipă, am simțit că nu mai pot respira.
— A venit la mine cu actele de divorț. Mi-a spus că tu luaseși deja hotărârea și că nu voiai să discutăm personal.
— Mie mi-a spus că tu ai cerut divorțul.
Clara a rămas nemișcată.
— Poftim?
— Mi-a spus că te-ai săturat să fii mereu pe locul doi, după compania mea. Că nu mai voiai să mă vezi și că orice discuție trebuia purtată prin intermediul lui.
— Eu nu i-am spus niciodată așa ceva.
— Și nici eu nu i-am spus vreodată că vreau să divorțez.
Ne-am privit în tăcere.
Cu șapte luni înainte, căsnicia noastră trecea, într-adevăr, printr-o perioadă dificilă.
Asta era adevărat.
Munceam prea mult.
Ajungeam mereu târziu acasă.
Clara îmi reproșa că firma devenise mai importantă pentru mine decât familia noastră.
Ne certaserăm de multe ori.
Într-o seară, după o ceartă deosebit de urâtă, plecasem chiar de acasă.
Dar niciodată nu rostisem cuvintele:
„Vreau să divorțez.”
Două zile mai târziu, Radu venise la mine.
„Clara a discutat deja cu un avocat. Vrea să pună capăt căsniciei voastre.”
Fusesem prea orgolios ca să o sun.
Iar acum descopeream că, exact în aceeași perioadă, el îi spusese ei contrariul.
— De ce ar face așa ceva? a șoptit Clara.
Nu aveam răspuns.
Dar, dintr-odată, mi-am amintit ceva.
Contractul.
Contractul pe care îl lăsasem nesemnat pe masa din sala de ședințe.
Cea mai mare parte a documentelor fusese pregătită de Radu.
De aproape un an insista să restructurez compania.
Susținea că firma crescuse prea mult și avea nevoie de o nouă structură de conducere.
Clara fusese singura persoană care se împotrivise categoric.
Îmi aminteam perfect una dintre ultimele noastre discuții pe această temă.
— Radu nu te ajută din pură bunătate, îmi spusese ea. Citește cu atenție tot ce îți pune în față să semnezi.
Atunci mă înfuriasem.
— Este fratele meu.
— Și ce dacă?
— Am încredere în el.
— Eu nu.
Pe atunci crezusem că antipatia dintre ei era doar o chestiune personală.
Acum nu mai eram atât de convins.
Am ieșit pe coridor și mi-am sunat partenerul de afaceri.
— Contractul de astăzi nu se mai semnează.
— Adrian, investitorii sunt încă aici.
— Nu mă interesează. Nimeni nu semnează absolut nimic până când nu verificăm toate documentele.
— Ce s-a întâmplat?
Am privit-o pe Clara prin geamul salonului.
— Cred că am avut încredere în persoana greșită.
Chiar în aceeași zi, am angajat o firmă de avocatură independentă pentru a verifica toate documentele pregătite de Radu în ultimul an.
Nu l-am sunat să-l acuz.
Nu încă.
Aveam nevoie de dovezi.
Investigația a durat aproape trei săptămâni.
În tot acest timp, viața mea s-a împărțit aproape în întregime între serviciu și spital.
Fiul nostru se afla la terapie intensivă neonatală.
Clara îi pusese numele David.
Când l-am văzut pentru prima dată în incubator, am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Era atât de mic, încât aproape îmi era teamă să respir în apropierea lui.
— Are părul tău, mi-a spus Clara.
Am zâmbit.
A fost primul moment firesc dintre noi după luni întregi.
Dar faptul că aveam un copil împreună nu putea șterge tot ce se întâmplase.
Clara era încă profund rănită.
Și avea toate motivele.
— Chiar dacă Radu a mințit, mi-a spus ea într-o seară, tu tot nu ai încercat să mă suni.
Nu am încercat să mă justific.
— Știu.
— Ai crezut imediat că aș putea pleca fără să vorbesc cu tine.
— Da.
— De ce?
Mi-am îndreptat privirea spre incubatorul lui David.
— Pentru că eram furios. Și pentru că mi-a fost mai ușor să-mi apăr orgoliul decât să vin acasă și să te întreb direct.
A încuviințat încet.
— Nu poți să dai vina pe Radu și pentru asta.
— Nici nu vreau.
Adevărul era mult mai greu de acceptat decât ideea că exista un singur vinovat.
Radu ne manipulase.
Dar reușise pentru că noi încetaserăm să mai comunicăm unul cu celălalt.
După trei săptămâni, am primit rezultatele investigației.
M-am dus personal la cabinetul de avocatură care efectuase verificările.
Avocata a așezat mai multe documente în fața mea.
— Domnule Stănescu, sunt câteva lucruri pe care trebuie neapărat să le vedeți.
Radu introdusese în planul de restructurare clauze care i-ar fi asigurat o funcție permanentă în conducerea companiei și avantaje financiare considerabile.
Nu era proprietarul firmei.
Nu ar fi putut pur și simplu să mi-o ia peste noapte.
Însă contractul pe care fusesem la un pas să-l semnez i-ar fi oferit mult mai multă putere și mult mai mulți bani decât îmi explicase vreodată.
Și mai grav era ceea ce descoperise verificarea corespondenței profesionale.
E-mailurile trimise de Clara la cabinet fuseseră într-adevăr primite.
Dar nu îmi fuseseră niciodată redirecționate.
Am cerut să mă întâlnesc cu Radu.
A doua zi a venit în biroul meu.
— Ce se întâmplă? m-a întrebat.
Am așezat documentele pe birou.
— Spune-mi tu.
Le-a privit.
Apoi s-a uitat la mine.
— Ai angajat pe cineva să-mi verifice munca?
— Da.
— Sunt fratele tău.
— Tocmai de aceea vreau o explicație.
Am împins spre el copiile mesajelor trimise de Clara.
— De ce nu mi-ai transmis mesajele astea?
Expresia feței i s-a schimbat.
— Adrian…
— De ce i-ai spus soției mele că vreau să divorțez?
— Căsnicia voastră oricum se destrăma.
Am simțit cum îmi încleștez maxilarul.
— Nu asta te-am întrebat.
— Erai distrus. Voi doi nu mai funcționați împreună.
— Nu era decizia ta.
— Te trăgea înapoi!
— Era soția mea!
Radu a amuțit.
Am împins spre el documentele privind restructurarea.
— Și presupun că este doar o coincidență că, imediat după ce Clara a dispărut din viața mea, ai început să insiști tot mai mult asupra acestor schimbări.
— Compania avea nevoie de schimbări.
— De schimbări sau de tine?
— Am muncit doisprezece ani alături de tine.
— Și asta îți dădea dreptul să-mi distrugi căsnicia?
— Nu eu am distrus-o. Voi doi erați deja terminați.
L-am privit pe omul pe care aproape toată viața îl considerasem unul dintre cei mai apropiați oameni ai mei.
— Clara era însărcinată.
Pentru prima dată, nu a mai găsit niciun cuvânt.
— Ce?
— Am un fiu.
A pălit brusc.
— Nu am știut.
— Pentru că tu te-ai asigurat că mesajele ei nu vor ajunge niciodată la mine.
— Adrian…
— Afară.
— Ascultă-mă.
— Ieși din biroul meu.
Radu nu a mai lucrat niciodată pentru mine.
Tot ce a urmat în companie a fost rezolvat prin avocați, verificări și procedurile legale necesare.
Nu a existat nicio scenă dramatică în care poliția să-l scoată încătușat din biroul meu.
Viața reală nu funcționează așa.
Dar și-a pierdut poziția de lângă mine.
Și, mult mai important, a pierdut definitiv accesul la viața mea personală.
Cu Clara, lucrurile au fost mult mai complicate.
Nu ne-am împăcat în ziua în care am descoperit adevărul.
Nici în ziua în care l-am confruntat pe Radu.
Divorțul nostru fusese real.
Semnăturile noastre fuseseră reale.
Iar lunile în care fiecare dintre noi crezuse că fusese abandonat de celălalt fuseseră la fel de reale.
Așa că am început cu singurul lucru asupra căruia nu exista nicio îndoială.
David.
După aproape șapte săptămâni, a fost în sfârșit externat din spital.
Eu și Clara continuam să locuim separat.
Dar eram prezent în fiecare zi.
La controalele medicale.
La mesele din mijlocul nopții.
În primele nopți în care niciunul dintre noi nu reușea să doarmă mai mult de două ore la rând.
La primul lui zâmbet.
Și, încetul cu încetul, am început din nou să vorbim.
Nu prin avocați.
Nu prin rude.
Nu prin mesaje transmise de alte persoane.
Ci direct, unul cu celălalt.
A trecut aproape un an până când am invitat-o pe Clara la restaurantul unde avuseserăm prima noastră întâlnire.
Nu aveam niciun inel.
Nu pregătisem niciun discurs.
La sfârșitul serii, am întrebat-o:
— Pot să-ți pun o întrebare la care, de data asta, să nu răspundă nimeni altcineva în locul tău?
A zâmbit.
— Încearcă.
— Mai există un „noi”?
Clara a tăcut câteva secunde.
Apoi a spus încet:
— Da, există.
Am simțit că, pentru prima dată după foarte mult timp, puteam respira din nou.
Dar apoi a ridicat un deget.
— Cu o singură condiție.
— Care?
— De data asta, fără intermediari.
Am râs.
— Fără intermediari.
Nu ne-am grăbit.
Șase luni mai târziu, ne-am căsătorit din nou.
Fără sute de invitați.
Fără o petrecere extravagantă.
Doar noi doi, David și câțiva oameni cu adevărat apropiați.
Chiar înainte să semnez certificatul de căsătorie, Clara s-a uitat la mine.
— Ai citit totul?
Am zâmbit.
— De două ori.
— Perfect.
Multă vreme am crezut că acel telefon primit în sala de ședințe fusese momentul în care aflasem că devenisem tată.
Dar mă înșelasem.
Devenisem tată cu luni înainte.
Acel apel îmi oferise ceva cu totul diferit:
Șansa de a descoperi, în sfârșit, că soția mea nu mă părăsise niciodată cu adevărat.
Cineva avusese pur și simplu grijă ca fiecare dintre noi să creadă că celălalt îl abandonase.
