— Am ales deja gresia pentru mama, Jenia. Nu te supăra, — a spus Serghei, cu un ton degajat, din cameră, în timp ce eu, pe hol, mă luptam cu fermoarul blocat al cizmei mele.
— Ți-am transferat și a treisprezecea primă, exact cât trebuie pentru gresia cehă. Nu o sărăcești din asta, nu?
Micul cursor al cizmei din stânga a scârțâit sec și s-a agățat într-o cută de piele. Am încremenit în acea poziție incomodă, aproape ridicolă, simțind cum îmi urcă sângele în obraji.
Telefonul din geantă a vibrat. L-am scos rapid. Pe ecran: „Încasare: bonus. Sumă: 34.200 ruble.” Iar imediat dedesubt — notificarea de retragere. Tot. Zero.
Treizeci și patru de mii două sute. Exact cât două săptămâni de muncă fără nicio zi liberă. Exact cât paltonul de culoarea nisipului pe care îl priveam de luni întregi. Mă vedeam deja purtându-l, simțindu-i greutatea pe umeri. Și acum — gresie. Pentru mama lui. Cehă.
— Jenia, ai rămas blocată acolo? — vocea lui era leneșă, indiferentă.
— Borșul dă pe dinafară și tu stai în prag.
M-am îndreptat încet. Fermoarul a cedat cu un sunet jalnic. Cizmele aveau patru ani. Fuseseră bune. Dar totul are o limită.
Pe aragaz fierbea o oală de borș, roșu și greu, aburind. I-am pus o farfurie lui Serghei. A intrat în bucătărie trăgându-și pantalonii de trening — elasticul era complet lăsat. S-a așezat la masă fără să-și ridice ochii de pe telefon. În ecranul lui exploda din nou un joc.
— Serghei, la paltonul ăla m-am uitat trei luni, — am spus, așezându-mă.
— Înțelegi ce ai făcut? Ai intrat pur și simplu în banii mei.
El mânca liniștit, lingură după lingură.
— Un palton e doar o bucată de material, Jenia, — a spus fără să mă privească. — La mama, în baie, totul s-a stricat. A plâns ieri. Ca fiu, nu puteam altfel. Tu ești puternică, mai câștigi. Ei îi e mai greu.
A împins farfuria. Pe porțelanul alb a rămas o urmă roșie de sfeclă — ca o amprentă a deciziei lui. Apoi s-a întors în cameră. Scaunul a scârțâit. Din nou, sunet de împușcături virtuale.
M-am uitat la acea urmă. La mânerul crăpat al frigiderului pe care îl lipisem cu bandă adezivă acum un an, pentru că „nu avea el timp”.
La un moment dat am înțeles: eu îl făcusem așa. Confortabil. Ca un abonament nelimitat. Până când abonamentul a decis că nu mai continuă.
M-am încuiat în dormitor. M-am așezat pe marginea patului. Liniște. Pentru prima dată nu apăsătoare, ci limpede.
Am luat telefonul. În casa asta eram contabil, sponsor și suport tehnic în același timp. Totul trecea prin cardul meu.
Am deschis aplicația bancară. I-am găsit numărul.
„Deconectează de la contul comun?”
„Da.”
Primul click. Confirmare. Al doilea.
Plăți automate pentru jocurile lui? Șterse.
Abonament la platforme? Eliminat.
Routerul din casă? Setări… schimbare parolă.
Trei clickuri. Fără întoarcere. Pachetul comun — anulat. Numărul lui — separat. Parola Wi-Fi — nouă.
Telefonul s-a încălzit în mână, ca și cum ar fi confirmat: operațiunea de autoapărare a fost finalizată.
M-am simțit ca un genist. Tăiam firele prin care, ani la rând, îmi curgea viața. Sold zero, Serghei. În ambele sensuri.
— Jenia! — a strigat el după cinci minute din sufragerie.
— Nu mai am internet! Ce ai făcut cu routerul?!
Nu am răspuns.
Am scos catalogul de hârtie. Pe ultima pagină era paltonul de culoarea nisipului.
— Jenia! Tancul meu a rămas blocat în mijlocul câmpului! O să mă distrugă! Mă auzi?!
Stătea în pragul dormitorului — ciufulit, roșu la față, cu telefonul în mână și cercul de încărcare învârtindu-se la nesfârșit.
— Ce s-a întâmplat cu internetul?! — a răcnit aproape. — Eu îl plătesc!
L-am privit și mi-am potrivit ochelarii.
— Nu, Serghei. Eu îl plătesc. Îl plăteam.
A încremenit.
— Cum adică?
— Exact cum am spus. Am deconectat tot. Numărul tău e separat acum. Jocurile tale la fel. Iar parola de Wi-Fi este nouă. Doar eu o știu.
— Ai înnebunit?! Trebuie să vorbesc cu oamenii!
— Comunicarea costă, Serghei. Iar dacă ai decis că banii mei sunt „comuni”, eu am decis că confortul tău nu mai este.
A început să țipe. Despre familie. Despre egoism. Despre paltonul „ăla ridicol”.
— Urăști pe mama mea! — a strigat. — Mâine plec la ea! Să vezi cum te descurci singură!
— Pleacă, — am spus calm.
— Gresia e deja aleasă. Meșterii sunt chemați. Poți să o ajuți. Și să-i plătești și internetul.
A tăcut.
A încercat să mă atingă, să îndulcească totul.
— Jenia… hai… am exagerat. Îți dau banii înapoi.
— Soldul tău e zero, Serghei. La fel și încrederea mea.
Noaptea aceea a fost liniștită. Pentru prima dată după ani — fără zgomot, fără jocuri, fără haos în camera alăturată.
Dimineața stătea pe hol.
— Mai am doar trei sute de ruble pe card… nu ajung pentru abonament… poate tu…
— Întreab-o pe mama ta, Serghei. Acum ea știe cum funcționează prioritățile.
Mi-am pus cizmele. De data asta, fermoarul nu s-a blocat.
— Mă duc să cumpăr paltonul. Mă întorc târziu. Supa e în frigider.
Am ieșit afară. Aerul era umed, mirosea a zăpadă topită și a ceva nou.
Paltonul mi se potrivea perfect. Culoarea nisipului — liniștită, scumpă, ca o viață nouă.
Telefonul a vibrat. Mesaj de la mama lui: „Sunt la mama mea. Mă întorc mai târziu.”
Poate va suna. Va implora. Va da vina pe alții. Poate nu.
Dar eu deja mă gândeam la cizme noi. Cu un fermoar care nu se blochează niciodată.
Pentru că în viața mea nu avea să mai rămână nimic blocat.
Și pentru prima dată, soldul care conta cu adevărat era doar al meu.
