**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
— Ce sunt actele acelea?
Cătălin s-a întors spre mine și a încremenit, iar Mariana a închis imediat mapa.
— Andreea, ai venit mai devreme.
— Văd. Ce sunt actele acelea?
Mariana s-a ridicat și mi-a explicat că erau doar niște informații despre felul în care Cătălin s-ar putea proteja în privința viitorului nostru apartament.
Am simțit imediat furia crescând în mine. Nu puteam accepta ca ea să vină în casa noastră, fără știrea mea, și să discute pe ascuns despre bunurile pentru care eu și soțul meu economiseam împreună.
L-am întrebat pe Cătălin dacă știa că mama lui urma să vină. După câteva clipe de tăcere, a recunoscut că da.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că te vei supăra.
Atunci am înțeles că problema nu era apartamentul. Nu credeam că soțul meu voia să mă înșele sau să-mi ia ceva. Problema era că încerca mereu să evite conflictele cu mama lui, iar consecințele ajungeau în căsnicia noastră.
— De fiecare dată când eviți un scandal cu mama ta, îl muți între noi.
Mariana a încercat să se apere, spunând că voia doar să-și protejeze fiul. Însă, pentru prima dată, Cătălin nu a încercat să o liniștească.
I-a înapoiat mapa.
— Andreea nu mi-a luat nimic. Când eu n-am avut suficient de lucru, ea a plătit mai mult. Când ea a câștigat mai puțin, am plătit eu. Banii pentru apartament sunt ai noștri.
— Eu încerc să te protejez de viitor, a spus Mariana.
Cătălin a arătat spre mine.
— Andreea este viitorul pe care l-am ales.
Apoi i-a spus mamei sale că, dacă va mai veni în casa noastră ca să-l învețe cum să se protejeze de propria soție, nu va mai fi binevenită.
După plecarea Marianei, Cătălin mi-a mărturisit că toată viața fusese obișnuit să repare lucrurile atunci când mama lui se supăra.
— Dar acum nu mai ești copil, i-am spus. Liniștea ei nu este responsabilitatea ta.
Trei luni mai târziu am cumpărat apartamentul pe numele amândurora, exact așa cum plănuiserăm.
Relația cu Mariana a rămas rece o vreme. Cătălin continua să vorbească și să se întâlnească cu ea, dar nu-mi mai ascundea nimic. Tocmai sinceritatea lui m-a făcut să mă simt din nou în siguranță.
Aproape șase luni mai târziu, mașina Marianei s-a stricat în apropierea satului părinților mei. Tatăl meu, care lucrase mulți ani ca mecanic, s-a dus să o ajute.
Am fost surprinsă.
— Tată, femeia aceea te-a umilit la nunta mea!
El a ridicat din umeri.
— Știu.
— Și tot ai ajutat-o?
Tata m-a privit calm.
— Dacă mă port ca ea, cu ce sunt eu mai bun?
Nu am știut ce să-i răspund.
A reparat mașina suficient cât Mariana să poată ajunge la un service și a refuzat să primească bani.
— Suntem rude, doamnă Mariana. Nu vă iau bani.
Nu i-a amintit nimic despre nuntă și nu i-a reproșat felul în care îl tratase. Poate tocmai această bunătate a făcut-o pe Mariana să-și privească altfel propriul comportament.
Câteva săptămâni mai târziu, Mariana a venit la noi. Cătălin era încă la serviciu.
— Tatăl tău m-a ajutat, mi-a spus.
— Știu.
După o scurtă tăcere, și-a coborât privirea.
— La nunta voastră am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun.
— Nu doar la nuntă.
De data aceasta nu s-a apărat.
— Ai dreptate. Am crezut că îl protejez pe Cătălin. Probabil o parte din mine credea că nimeni nu este suficient de bun pentru el.
— Nu trebuia să fiu suficient de bună pentru dumneavoastră. Trebuia să fiu suficient de bună pentru el.
Mariana a dat din cap.
— Știu. Am greșit.
Nu ne-am îmbrățișat și nici nu am pretins că totul fusese uitat. Dar am decis să încercăm din nou, cu limite clare.
Un an după nuntă, părinții mei și Mariana au venit la noi la cină. La un moment dat, Cătălin și-a ridicat paharul și, glumind, a întrebat dacă nu cumva altcineva voia să țină toastul.
Mariana l-a privit sever, apoi a zâmbit și și-a ridicat paharul.
— Vă doresc să vă fie bine. Amândurora.
Nu era nevoie de un discurs mai lung.
Unele răni nu dispar doar pentru că cineva spune „îmi pare rău”, dar în timp se pot transforma în lecții.
Cătălin a învățat că a-ți iubi mama nu înseamnă să-i permiți să-ți conducă mariajul.
Eu am învățat că a pune limite nu înseamnă să-i ceri soțului tău să-și abandoneze familia.
Iar Mariana a trebuit să accepte un adevăr simplu:
**Nu ea trebuia să decidă dacă eram suficient de bună pentru fiul ei. Cătălin decisese deja.**
