### Partea a 2-a – Continuarea poveștii
**„De ce te-a rugat Elena să nu-mi spui?”**
Marta s-a uitat la Sofia.
Atunci am înțeles.
Am rugat-o pe fiica mea să mă aștepte câteva minute în mașină.
Abia după ce a plecat, Marta mi-a răspuns.
— Soția dumneavoastră spunea că, atunci când vă este frică, încercați întotdeauna să rezolvați totul.
N-am spus nimic.
— Și ce era de rezolvat?
Marta mi-a povestit că își pierduse mama când avea doisprezece ani. După aceea, ajunsese în grija unei mătuși care abia reușea să se descurce singură.
Elena o cunoscuse la biblioteca unde făcea voluntariat.
Observase repede cât de bună era Marta la matematică.
La început, o ajutase cu lucruri mici: culegeri de exerciții, taxele pentru câteva concursuri și, uneori, cu transportul pe care Marta nu și-l permitea.
Mai târziu, Elena aflase despre programul educațional al școlii Sofiei.
Voia ca Marta să încerce să fie admisă prin acel program.
— Și de ce nu mi-a spus?
— Pentru că ați fi vrut să rezolvați totul imediat.
M-am uitat la ea.
Nu era o acuzație.
Și tocmai de aceea m-a durut.
Pentru că Elena mă cunoscuse foarte bine.
— Ce s-a întâmplat cu dosarul?
— A murit înainte să reușim să-l terminăm.
Marta păstrase recomandarea Elenei.
După moartea ei, nu mai avusese pe cine să întrebe ce trebuia să facă mai departe și, în cele din urmă, renunțase.
Primul meu impuls a fost exact cel pe care Elena îl anticipase.
Să merg la școală.
Să vorbesc cu directorul.
Să aflu cât costa și să plătesc.
— Pot să rezolv eu, i-am spus.
Marta a clătinat imediat din cap.
— Nu.
— Nu trebuie să-ți faci griji pentru bani.
— Nu despre asta este vorba.
A ridicat scrisoarea Elenei.
— Ea voia să dau testele.
— Atunci le vei da.
— Lăsați-mă să le dau singură.
Am tăcut.
În doar câteva secunde, o adolescentă pe care o cunoscusem cu zece minute înainte îmi arătase exact lucrul despre care Elena încercase să mă avertizeze.
Eu nu ajutam întotdeauna.
Uneori, pur și simplu, preluam controlul.
În zilele următoare, am verificat tot ce îmi spusese Marta.
Am vorbit cu biblioteca și cu școala.
Totul era adevărat.
Programul exista în continuare.
Recomandarea Elenei putea fi atașată noului dosar, dar nu îi garanta Martei un loc.
Trebuia să îndeplinească aceleași criterii și să treacă aceleași probe ca toți ceilalți candidați.
Exact asta își dorea și ea.
Am ajutat-o doar să afle ce documente îi lipseau și unde trebuiau depuse.
Restul l-a făcut singură.
În perioada aceea, Sofia continua să întrebe de ea.
— Mai vine Marta?
— Probabil.
— Pot să-i arăt ce am făcut la matematică?
Într-o după-amiază, Marta a venit din nou lângă școală.
Sofia a alergat spre ea cu caietul în mână.
Nu am oprit-o.
Le-am privit de la câțiva metri distanță.
Marta nu încerca să înlocuiască pe nimeni, iar eu nu voiam să pun durerea copilului meu pe umerii unei adolescente.
Sofia continua să meargă la specialistul ei.
Dar lângă Marta se întâmpla ceva simplu pe care nu-l mai văzusem de mult.
Fiica mea nu se mai temea atât de tare să greșească.
Câteva săptămâni mai târziu, Marta m-a sunat.
— Am intrat.
— În program?
— Da.
— Și bursa?
A început să râdă.
— Și bursa.
În prima ei zi ca elevă acolo, Sofia o aștepta lângă poarta școlii.
Când a văzut-o, a alergat imediat spre ea.
— Acum chiar înveți aici!
— Se pare că da.
Eu am rămas puțin în urmă.
Marta își câștigase locul prin propriile eforturi.
Nu cumpărasem nimic și nu intervenisem ca regulile să fie schimbate pentru ea.
Doar continuasem un drum pe care Elena îl începuse — un drum pe care Marta îl parcursese singură până la capăt.
În lunile următoare, Sofia și Marta au continuat să se vadă.
Uneori, Marta o ajuta la matematică, alteori pur și simplu stăteau de vorbă.
Iar Sofia a început, încet, să semene din nou cu copilul de dinainte.
Nu pentru că își uitase mama.
Nu o uitase.
Nici eu nu o uitasem pe Elena.
Dar am încetat să-i umplu fiecare oră doar pentru că mie îmi era teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă rămânea un spațiu gol.
Într-o seară, Sofia m-a întrebat:
— Tată, crezi că mama a făcut în așa fel încât eu să o întâlnesc pe Marta?
M-am uitat la ea.
— Nu știu. Cred că pur și simplu s-au întâlnit.
Sofia s-a gândit câteva secunde.
Apoi a zâmbit.
— Tot e frumos.
— Da, am spus. Tot e frumos.
Marta a rămas la școală cu bursa ei, iar Sofia a continuat să primească ajutorul de care avea nevoie și să o vadă pe Marta.
Iar eu am încetat să mai transform fiecare problemă a fiicei mele într-un lucru pe care trebuia să-l rezolv în locul ei, înainte ca ea să aibă măcar șansa de a încerca singură.
Și, după doi ani în care mă obișnuisem cu liniștea ei, am început din nou să-i aud râsul prin casă.
