Anii au trecut nevăzuți, ca și cum s-ar fi strecurat printre degete. Artiom împlinise opt ani — aceeași vârstă pe care o avea cândva Veronica, când familia s-a mutat în Extremul Orient.
Era un copil plin de viață, neastâmpărat, cu un zâmbet mereu prezent și ochi care semănau perfect cu cei ai lui Matvei. Nimeni nu ar fi putut ghici că acest copil se luptase odată pentru viața sa.
Dina îl privea adesea de la fereastră, stând în fotoliul ei din bucătărie. Inima îi era plină de o recunoștință liniștită pentru tot ceea ce reușiseră să treacă împreună.
— Uită-te cum crește, — îi spunea soțului ei cu o voce plină de căldură și admirație. — Uneori simt că nu s-a născut întâmplător.
— Eu știu, — zâmbea Matvei. — A venit să ne reamintească că minunile există cu adevărat.
Viața curgea liniștit. Matvei fusese promovat la gradul de locotenent-colonel, iar Veronica fusese admisă la facultatea de medicină, visând să devină pediatru — după tot ce trecuse fratele ei.
Seara, familia se aduna în jurul mesei mari de lemn, beau ceai cu dulceață de zmeură și își aminteau cum începuseră toate, cu primele dificultăți și primele victorii.
Însă soarta a hotărât să îi testeze din nou. Matvei a primit notificarea pentru transfer într-o altă unitate — din nou mutare, din nou necunoscut.
— Din nou să facem bagajele? — oftă Dina, obosită de schimbările continue.
— Ultima dată, promit, — spuse el, încercând să zâmbească. — Până la pensie nu mai e mult.
S-au mutat într-o mică așezare militară lângă mare. Casa era veche, dar primitoare, cu pădurea în apropiere și mirosul sării în aer. Artiom s-a împrietenit cu copiii vecinilor, Veronica venea în vacanțe, iar Dina petrecea timpul îngrijind grădina. Totul părea liniștit, până într-o dimineață când telefonul a sunat.
— Matvei Sergeevici? Aici de la statul major. În timpul exercițiilor s-a întâmplat un accident…
Dina nu a mai auzit restul — telefonul i-a alunecat din mâini.
Matvei suferise o accidentare gravă, salvându-și subordonatul. Dina a fugit la spital, rugându-se să nu ajungă prea târziu. L-a găsit întins sub perfuzie, palid, dar viu. Când și-a deschis ochii și a văzut-o, a șoptit încet:
— Ei bine… din nou m-ai scos din pragul morții.
Ea i-a strâns mâna:
— Acum e rândul meu să-ți spun — ține-te, soldatul meu. Vom trece împreună prin tot.
Medicii au avertizat că recuperarea va fi lungă și dificilă. Dina avea grijă de Matvei ca și cum ar fi fost iar Artiom bebeluș: îi citea cărți, îi aducea ceai, râdea pentru a nu-i arăta frica.
Artiom în fiecare seară se așeza lângă el și îi povestea ce s-a întâmplat la școală, iar Veronica, prin videoconferință, îi arăta cum învață să coasă răni în practică.
După șase luni, Matvei a reușit să meargă din nou. Când a ieșit pentru prima dată din casă, sprijinindu-se de un baston, întreaga familie stătea pe verandă.
— Uite, tată, am învățat să fluier! — strigă Artiom entuziasmat.
Matvei a râs — pentru prima dată după mult timp.
S-au îmbrățișat strâns. Și în acel moment, Dina a înțeles: tot ceea ce le-a oferit viața — încercările, durerea, bucuria — nu fusese în zadar. Acum familia lor nu mai era doar o familie, ci o fortăreață, unde fiecare era gata să stea alături de celălalt până la capăt.
Seara, când soarele apunea peste mare, Dina a șoptit privind la soțul ei:
— Îți amintești când ai spus odată: „Poate vom avea un fiu?”
— Îmi amintesc, — zâmbi el. — Și știi, el a devenit mântuirea noastră.
Dina a dat din cap aprobator.
— Pur și simplu… un dar al sorții.
Și în acel moment, amândoi simțeau că și marea șoptea exact același lucru.
