Mergeam spre casa Mariei în liniște. Mașina se legăna ușor pe drum, iar copacii de afară treceau rapid pe lângă geam, deja începând să își schimbe culoarea, ca și cum vara ezita să cedeze locul toamnei. Privirea mea era înainte, dar în interior totul era în mișcare — neliniște, îndoială, speranță.
— Este o persoană complicată — spuse brusc către Alexandru, fără să se uite la mine. — Nu este rea. Viața doar a încercat-o mult.
— Ne-a încercat pe toți — răspunsei eu. — Dar nu toți ne ascundem.
El oftă. Un oftat greu, ca o mărturisire întârziată ani de zile.
Casa Mariei era complet diferită de cum mi-o imaginasem. Veche, cu vopsea scorojită, gard strâmb și mușcate în ghivece pe prispă — exact cum le plantează femeile obișnuite să se agațe de ceea ce le este familiar. Ușa s-a deschis aproape imediat.
Maria era mai mică decât fratele ei, slabă, cu fața obosită și ochi prea vii, care păreau să vadă dincolo de suprafață. S-a uitat mai întâi la el, apoi la mine — și am simțit clar: știe despre mine mai mult decât știu eu despre ea.
— Deci asta e — spuse fără niciun salut. — Cea despre care se vorbește.
M-am simțit inconfortabil, dar m-am forțat să zâmbesc.
— Nu sunt „cea despre care se vorbește” — răspunsei. — Sunt doar o femeie care stă alături de fratele dumneavoastră.
Maria zâmbi ironic:
— Pentru moment, alături.
Alexandru se întoarse brusc:
— Maria, te rog…
— Nu — o întrerupse ea ferm. — Să știe în ce s-a băgat.
Am intrat în casă. În interior era curat, dar sărăcăcios. Pe masă erau hârtii — facturi, notificări, scrisori de la bancă. Maria se așeză cu mâinile încrucișate, ca la un interogatoriu.
— Nu te-am rugat să îl aduci — îmi spuse. — Dar, fiindcă ești aici, voi fi directă. Nu avem bani. Și nici el nu are.
Am simțit ceva în mine strângându-se dureros. Nu pentru bani, ci pentru ton. Pentru acea adevăr tăios, aproape ostil.
— Nu am căutat un sponsor — răspunsei calm. — Și nu intenționez să salvez pe nimeni.
Maria mușcă aerul ușor:
— Toți așa spun. Și apoi pleacă.
M-am uitat la Alexandru. Stătea cu capul plecat, ca un băiat prins între două femei stricte.
— I-ai spus totul? — îl întrebă Maria.
— Aproape — răspunse el. — Mai puțin că am ipotecat vila mea.
Am ridicat brusc capul:
— Ce?
Mă privi vinovat:
— Nu voiam să afli așa…
Și iată-l. Nu era o datorie. Nu era o soră. Era încă un secret.
Am ieșit afară. Aerul era greu, ca înainte de furtună.
— De ce continui să te ascunzi? — întrebai. — De ce decizi tu ce pot să suport și ce nu?
— Pentru că m-am săturat să fiu slab — spuse el. — Toată viața am fost cel care ajută. Lângă tine am vrut doar să fiu bărbat, nu o problemă.
Am închis ochii. De câte ori femeile de vârsta mea au auzit asta? „Am vrut să fiu mai bun decât sunt”.
— Un bărbat adevărat nu este cel care nu are probleme — spusei. — Ci cel care nu se teme să fie sincer.
Am tăcut mult timp. Apoi el spuse încet:
— Voi înțelege dacă vei pleca.
Și în acel moment am realizat un lucru înfricoșător: chiar aș fi putut pleca.
Și îmi era frică nu pentru că l-aș pierde,
ci pentru că aș fi revenit în acel gol sigur în care am mai fost deja.
— Nu voi pleca azi — spusei. — Dar am nevoie de timp.
Nu era un ultimatum. Era o limită.
Seara ne-am întors la lac. Nu mai puteam să râdem. Chiar și rațele tăceau.
Am stat trează, gândindu-mă:
dragostea la vârsta matură nu este un basm.
Este o alegere. În fiecare zi. Uneori dureroasă.
Și încă nu știam dacă vom avea puterea să facem această alegere până la capăt.
