Anna stătea pe marginea patului, aproape nemișcată, strângând în mâini cămașa blestemată. O ținea atât de tare, de parcă nu era doar o bucată de material, ci dovada unei sentințe deja pronunțate.
În mintea ei nu mai existau gânduri — doar un zumzet gol, acea liniște care apare după un țipăt puternic. O liniște grea, densă, care apasă pieptul și face corpul să doară fizic.
Cuvintele lui încă atârnau în aer. Nu se risipeau, nu se uitau — se înfigeau în pereți, în mobilă, în pielea ei.
— Vacă grasă, uită-te la tine în oglindă!
Nu strigase asta din durere sau dintr-un moment de furie necontrolată. O spusese cu ușurare, cu acea claritate rece a cuiva care, în sfârșit, își permite să rostească ceva ce purta în el de mult timp.
Apoi — trântitul ușii. Și gata. A plecat. Nu s-a întors să privească în urmă. Nu și-a cerut iertare. Nu și-a amintit nici măcar că în camera alăturată dormea fiul lor.
Anna se ridică încet și porni spre oglindă. Pas cu pas, ca o condamnată care merge spre propria ei execuție.
Din reflexie o privea o femeie obosită, cu ochi stinși, fără lumina de altădată. Obrajii îi deveniseră mai plini, umbre adânci se așezaseră sub ochi, părul — prins neglijent, fără grija și cochetăria de odinioară.
Ea își atinse fața cu vârful degetelor, ca și cum ar fi vrut să se asigure că este într-adevăr ea și nu o străină care i-a ocupat locul.
— Când s-a întâmplat asta?.. — șopti.
Și-a amintit de ea din trecut. Ușoară, râzând, într-o rochie mulată, din care Artem cândva nu putea să-și ia ochii. Atunci îi spunea: „Ești cea mai frumoasă. Chiar și când te superi”.
Iar acum…
Acum o privea cu iritare. Cu dezgust pe care nici nu mai încerca să-l ascundă. Cu acea milă rece, rezervată unui om care nu mai înseamnă nimic.
Anna se prăbuși pe podea. Genunchii i se îndoairă singuri, fără control. Nu plângea. Nu mai avea lacrimi — ca și cum totul în interiorul ei se uscase. În loc de plâns, era doar senzația că cineva a întors-o pe dos, i-a expus toate rănile și a lăsat-o așa, fără să-i pese dacă mai respiră.
Din camera copilului se auzi un suspin abia perceptibil.
— Ștepa… — Anna tresări și se ridică brusc.
Intră în camera fiului ei și se așeză lângă pătuț. Băiatul dormea neliniștit, cu sprâncenele încruntate, ca și cum ar fi simțit furtuna care trecuse prin casa lor. Ea îi mângâie ușor părul întunecat, la fel de negru ca al lui Artem.
— Iartă-mă, micuțule… — șopti. — Iartă-mă că ai auzit toate acestea, că te-am lăsat în mijlocul lor.
În acel moment, ceva din ea se frânse definitiv.
Deodată înțelese limpede: el nu plecase astăzi. Plecase cu mult mai devreme — când încetase să-i mai țină mâna, când începuse să-i evite privirea, când vorbise cu ea ca și cu o străină. Astăzi doar a închis ușa în urma lui.
Își aminti cum se uitase la ea pentru prima dată după naștere — repede, evaluând-o, ca și cum ar fi verificat o marfă. Atunci nu-i dăduse importanță. Apoi au urmat glumele. Ascuțite, dureroase.
— Ei, te-ai cam lărgit…
— Înainte erai foc, acum ești ca un halat de casă.
Anna înghițea jignirile. Îl scuza — oboseală, muncă, stres. Își spunea că dragostea înseamnă răbdare.
Dar dragostea nu trebuie să umilească.
Telefonul de pe noptieră vibră. Mesaj.
„Deocamdată nu voi locui aici. Îl voi ajuta pe Ștepa. Mai bine să ne odihnim unul de celălalt.”
Ea reciti mesajul de trei ori. Niciun cuvânt despre dragoste. Niciun cuvânt despre regret. Nici măcar o urmă de vină.
Anna lăsă telefonul încet, cu ecranul în jos.
— Să ne odihnim… — zâmbi amar. — Tu deja te-ai odihnit. Pe spatele meu.
Se ridică și se apropie de fereastră. Jos, felinarele ardeau liniștite, mașinile treceau, viața curgea mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar în acel moment, pentru prima dată după mult timp, Anna nu simți doar durere.
Simți furie.
Liniștită, adâncă, periculoasă.
— Crezi că m-ai frânt, Artem… — șopti. — Nici nu-ți imaginezi ce greșeală ai făcut.
În seara aceea, Anna încă nu știa cum anume va veni răsplata ei pentru el.
Știa doar un lucru:
Nu mai exista drum înapoi.
