Telefonul din mâinile Tamarei Petrovna tremura ușor, ca și cum ar fi simțit nenorocirea care se apropia.
Muzica din restaurantul „Riviera” răsuna în continuare, râsetele invitaților umpleau sala, paharele se ciocneau, toasturile se succedau unul după altul, însă pentru ea lumea s-a micșorat brusc până la o singură voce din receptor.
— Tamara Petrovna Smirnova? — vocea era calmă, aproape indiferentă.
— Da… — a răspuns ea, încruntându-se și acoperindu-și urechea cu palma pentru a nu mai auzi urarea zgomotoasă a altei prietene.
— Vă contactăm din partea Comitetului de Anchetă. Este vorba despre un transfer de fonduri în valoare de trei milioane de ruble. Banii au fost retrași dintr-un cont caritabil destinat tratamentului oncologic. Suntem nevoiți să vă adresăm câteva întrebări.
Rochia i s-a părut dintr-odată prea strâmtă, de parcă i-ar fi strâns pieptul și i-ar fi tăiat respirația. Tamara Petrovna a pălit atât de brusc, încât femeia de lângă ea a scos un oftat speriat.
— Ce s-a întâmplat? Ți-a scăzut tensiunea? — șușoteau cei din jur.
— Apă… — a murmurat ea și s-a lăsat încet pe scaun.
Igor, observând că ceva nu era în regulă, s-a ridicat brusc. În mintea lui răsuna o singură idee: au aflat. Și-a privit mama și a văzut cum pe chipul ei perfect machiat se strecoară o umbră de teamă — o teamă reală, primitivă.
— Mamă, cine te-a sunat? — a întrebat el cu voce răgușită.
— Mai târziu… — l-a întrerupt ea tăios și a strâns telefonul atât de tare, încât degetele i s-au albit.
În același timp, la câțiva kilometri distanță de restaurant, Marina zăcea într-un salon de spital, privind fix tavanul. Perfuzia picura monoton, numărând secundele. Medicul tocmai plecase, lăsând în urmă o liniște grea, apăsătoare.
— Dacă operația nu va fi efectuată în următoarele săptămâni… — fraza a rămas neterminată, dar a plutit în aer ca o sentință.
Marina a închis ochii. În fața ei a apărut imaginea lui Igor — nu cel de acum, ci cel de odinioară. Cum îi ținea mâna când a aflat diagnosticul. Cum îi promitea că „totul va fi bine”. Cum plângea. Sau poate doar i se păruse atunci?
Telefonul de pe noptieră a vibrat. Număr necunoscut.
— Alo? — vocea ei era slabă, dar vie.
— Marina Smirnova?
— Da…
— Sunt anchetatorul Kuznețov. Trebuie să discutăm de urgență. Este vorba despre banii strânși pentru tratamentul dumneavoastră.
Inima i-a căzut parcă în gol.
— Nu… nu mai sunt, — a șoptit ea. — Știu.
— Știm și noi. Și credeți-mă, acesta este doar începutul.
Marina a zâmbit încet printre lacrimi. Pentru prima dată după mult timp, în ea nu s-a mai născut disperarea, ci furia. Arzătoare, salvatoare.
În restaurant, Tamara Petrovna încerca între timp să continue sărbătoarea. Ridica paharul, zâmbea, însă fiecare cuvânt i se oprea în gât. Pentru că undeva, dincolo de strălucirea candelabrelor și de felicitările false, răsplata se apropia cu pași siguri.
Iar această aniversare avea să o țină minte pentru totdeauna.
