Lena stătea în mașină și se uita la telefon.
Degetele îi tremurau, dar nu din cauza frigului — ci din conștientizarea că nu mai exista cale de întoarcere. Tot ce lăsase în urmă părea definitiv și irevocabil.
A deschis aplicația de anunțuri și a tastat rapid:
*»Lada, funcțională, acte în regulă. Urgent. Ieftin.»*
Prețul era mult sub cel de piață. Mult prea mic.
Dar nu îi păsa de „profit” — avea nevoie de bani acum, imediat.
După cinci minute, telefonul a vibrat.
Apoi încă o dată. Și iar.
— Alo? — a spus, încercând ca vocea ei să pară sigură, deși tremura.
— Mașina mai e de vânzare? — a întrebat o voce masculină. — Pot să vin azi să o văd?
— Azi. Chiar acum, — a răspuns ea.
După douăzeci de minute, un Renault negru a intrat în curte. Din el au coborât doi bărbați: unul în jur de patruzeci de ani și un tânăr. Se mișcau rapid și eficient, fără cuvinte în plus. Astfel de cumpărători nu negociază mult — ori iau, ori pleacă.
— Ai actele? — a întrebat cel mai în vârstă.
Lena i-a întins dosarul. Mâinile îi tremurau din nou, aproape incontrolabil.
— Și soțul tău? — a strâmbat din ochi el.
— La serviciu, — a mințit ea, fără să clipească.
El a răsuflat scurt, a aruncat o privire sub capotă și a lovit ușor roata.
— Cât ceri?
— Cât am scris, — a răspuns Lena scurt.
Bărbatul o privea atent. Prea atent.
— Înțelegi că o dai ieftin, nu?
— Înțeleg, — a dat Lena din cap. — Nu am timp.
S-a întâlnit cu privirea tânărului.
— Numerar.
Banii au fost numărați pe capota mașinii. Bancnotele miroseau a mâini străine și a vieți care nu erau ale ei.
Când Lena i-a luat, pieptul i s-a strâns. Nu de bucurie — de definitivitate.
— Mult succes, — a spus bărbatul, urcând în mașină.
Lada a plecat.
Curtea a rămas goală.
Lena a rămas să privească locul unde cu o oră înainte stătea mașina.
Odată cu ea, dispăruse și iluzia unei familii, un fir de siguranță la care se agățase atât de strâns.
Telefonul a sunat exact la momentul nepotrivit.
Denis.
— Unde ești?! — a țipat el. — Mașina nu mai e!
— Am vândut-o, — a spus Lena.
A urmat o tăcere. Apoi un țipăt.
— Ce ai făcut, nebuno?! Este proprietatea mea!
— Sunt datoriile tale, Denis. Curent, ipotecă, mâncare. Sau ai crezut că totul se va rezolva singur?
— Nu aveai dreptul!
— Și tu aveai dreptul să furi de la familie?
El a tăcut. Și în acea liniște, Lena a înțeles brusc ceva important: îi era frică. Nu pentru ea. Nu pentru fiul lor. Pentru el însuși.
— Dă înapoi mașina, — a șoptit el. — Eu le voi rezolva pe toate.
— Tu deja “le-ai rezolvat”, — a spus ea și a închis apelul.
Pe drum s-a oprit la bancă, a plătit ipoteca. Apoi la ghișeul municipal și la furnizorul de energie.
Când seara luminile s-au aprins în apartament, Artiom a început să bată din palme.
— Mamă, uită-te! A mers!
Lena a zâmbit, dar în interior se simțea goală. O tăcere care nu putea fi umplută.
Denis a venit târziu acasă. Tăcut. Mergea agitat dintr-un colț în altul.
— Irka nu răspunde la telefon, — a murmurat el. — Banii… au dispărut.
Lena l-a privit și a realizat brusc ceva limpede:
Mașina nu fusese cea mai groaznică pierdere de astăzi.
Ceea ce va urma… va fi mult mai rău.
