După moartea Verei, parcă ceva s-a schimbat în sat. Oamenii deveniseră mai tăcuți, privirile lor mai grele, încărcate de ceva nerostit. Când mergeam pe stradă, conversațiile se întrerupeau. Bătrânele de la fântână se făceau semnul crucii, iar copiii șopteau după spatele meu: „Vrăjitoare…”
Încercam să nu observ. Aveam pe Andrei — soțul meu, viața mea, siguranța mea. Dar zi după zi, el devenea alt om. La început erau doar vise tulburătoare. Se trezea cu frisoane reci, striga numele Verei și apoi stătea ore întregi la fereastră, fumând, fără să mă privească.
— Mă iubești? — m-a întrebat odată, fără să se întoarcă.
— Desigur, te iubesc — am răspuns prea repede, aproape pripit, de parcă trebuia să mă conving singură.
S-a întors încet. În ochii lui se citeau oboseală și… îndoială.
— Tot mai des simt că ceva în mine s-a rupt. Ca și cum cineva m-ar fi obligat să uit o parte din viața mea.
La aceste cuvinte, un fior rece mi-a străbătut pielea. Mi-am amintit de bătrâna Klavdia și râsul ei sinistru: „Mai târziu vei înțelege ce am nevoie…”
A trecut o lună. Andrei devenise iritabil. Se putea enerva din nimic și apoi să tacă ore întregi. La școala unde lucram împreună, colegii au început să se plângă de el. Uita lecțiile, încurca numele elevilor și părea tot mai departe de sine însuși.
Într-o seară s-a întors târziu și a spus de la prag:
— Am fost la bunicul Fiodor.
Picioarele mi s-au înmuiat.
— De ce? — am întrebat cu voce tremurândă.
— Mi-a arătat un băiat… A spus că este fiul meu.
Camera a devenit tăcută, ca înaintea unei furtuni.
— Nu e adevărat! — am strigat.
Andrei m-a privit lung și intens.
— De ce nu-mi amintesc nimic, Mașa? De ce am impresia că în ultimele luni am trăit o viață străină? — vocea lui tremura — Am iubit-o pe Vera. Simt asta. Și apoi, brusc… tu.
Nu am mai rezistat. Totul în mine se sfâșia de frică și vinovăție.
— Mi-era frică să nu te pierd! — am strigat. — Am făcut asta pentru noi!
A înăbușit un tremur și a înnegrit la față.
— Ce ai făcut?
Cuvintele mi-au rămas în gât, dar era prea târziu să dau înapoi.
— Am mers la Klavdia… Mi-a dat o poțiune…
Andrei s-a dat înapoi, ca și cum l-aș fi lovit.
— M-ai… otrăvit?
Am dat din cap, incapabilă să-l privesc în ochi.
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu mă iubeai. Iubeai dorința ta de a deține.
În noaptea aceea a plecat. Fără țipete, fără scandal. Pur și simplu și-a strâns lucrurile și a ieșit afară.
Câteva zile mai târziu s-a aflat că Andrei s-a mutat la bunicul Fiodor pentru a ajuta cu copilul. Dorea să-și răscumpere vina — deși vina nu era a lui.
Și am rămas singură. Casa, unde odinioară se auzea râs, devenise rece și goală. Noaptea visam plânsul unui bebeluș și șoapta Verei: „Dragostea nu se ia cu forța…”
Și înțelegeam — plata nu se terminase încă.
