Deasupra șoselei plutea o tăcere grea, apăsătoare. Mașinile treceau în viteză, una după alta, iar zgomotul roților pe asfalt se pierdea în depărtare. Totuși, aici, pe marginea drumului, timpul părea să se fi oprit.
Aerul era încărcat de tensiune, ca înaintea unei furtuni. Inspectorul Kuznețov stătea cu privirea plecată, fixând asfaltul crăpat de la picioarele lui. Încrederea pe care o afișase mai devreme dispăruse complet; umerii îi erau lăsați, iar vocea îi pierduse fermitatea.
— Tovarășe colonel, haideți să rezolvăm totul aici, pe loc, — spuse el încet, aproape rugător. — Nu e nevoie să mergem mai departe cu asta.
Ania îl privi cu o expresie care părea să-i pătrundă dincolo de cuvinte. În ochii ei nu era furie, ci o hotărâre calmă și neclintită.
— „Să rezolvăm pe loc” — exact asta este problema, inspectorule, — răspunse ea cu voce egală. — Legea este aceeași pentru toți. Inclusiv pentru dumneavoastră.
Scoase telefonul fără grabă și formă numărul dispeceratului. Tonul ei deveni oficial, precis:
— Colonel Sokolova. Solicit trimiterea unei echipe operative pentru documentarea unei posibile depășiri a atribuțiilor de serviciu de către un agent al poliției rutiere. Locația: kilometrul … al autostrăzii.
Roman stătea lângă ea, încă nevenindu-i să creadă ce se întâmpla. Inima îi bătea puternic în piept. Se aștepta ca, dintr-o clipă în alta, situația să se întoarcă împotriva lui, așa cum se mai întâmplase de atâtea ori.
După câteva minute, o mașină de serviciu opri în spatele lor, cu semnalele luminoase aprinse. Șeful de tură, un maior, coborî și, văzând legitimația și gradul Aniei, înțelese imediat gravitatea situației.
— Ce s-a întâmplat aici? — întrebă el scurt.
Ania expuse faptele clar și concis: solicitare ilegală de bani, lipsa înregistrării oficiale a unei presupuse contravenții, utilizarea forței fără temei legal.
— Șoferul este dispus să dea o declarație scrisă, — adăugă ea.
Roman înghiți în sec și încuviință din cap.
— Da… sunt gata. Voi spune adevărul.
Kuznețov încercă să intervină:
— Minte! Noi doar îi verificam documentele!
Ania se întoarse brusc spre el.
— Atunci puteți explica de ce ați propus „măcar 3.000 de ruble”?
Tăcerea care urmă fu grăitoare. Colegii lui își aruncară priviri neliniștite. Un tânăr agent, care până atunci tăcuse, spuse cu voce joasă:
— Tovarășe maior… am auzit conversația. Chiar s-au cerut bani.
Acela a fost momentul decisiv. Fața lui Kuznețov se albi vizibil.
Începu procedura oficială de consemnare. Se notă totul cu atenție: cuvinte, acțiuni, ore exacte. Ania insistă ca Roman să fie supus unui control medical pentru a se documenta eventualele urme de violență.
Pe neașteptate, Roman izbucni în plâns.
— Iertați-mă… doar că, de obicei, lucrurile se termină altfel… Nimeni nu ne ascultă… — spuse el printre lacrimi.
Ania simți cum i se strânge inima. Își aminti de ce alesese această profesie — nu pentru grad sau autoritate, ci pentru dreptate.
— Astăzi veți fi ascultat, — îi răspunse ea mai blând.
Când Kuznețov fu dus pentru cercetări suplimentare, șopti:
— Mi-ați distrus viața…
Ania îl privi calm.
— Nu. Ați făcut-o singur.
După ce totul se încheie, Roman se apropie de ea.
— Vă mulțumesc… dacă nu erați dumneavoastră…
— Să-mi mulțumiți când sistemul va funcționa astfel încât asemenea cazuri să nu mai existe, — îi răspunse ea.
Apoi se urcă înapoi în taxi. În fața ei era nunta fratelui ei. Dar concediul ei nu mai părea un simplu concediu.
Înțelegea că acesta nu era sfârșitul.
Era doar începutul.
