La **6:12 dimineața**, telefonul a sunat în apartamentul părinților Sofiei.
Era încă întuneric afară. Orașul dormea, cufundat în liniștea rece a zorilor. Doar lumina palidă a felinarelor pătrundea prin perdele, desenând umbre tremurătoare pe pereți. Sunetul brusc al telefonului a sfâșiat tăcerea ca un avertisment.
Mama ei, Elena Viktorovna, s-a trezit instantaneu. S-a ridicat în capul oaselor înainte să înțeleagă pe deplin ce se întâmplă. Inima i s-a strâns de o teamă inexplicabilă.
Mamele simt astfel de lucruri. Chiar și când copilul lor se află la mii de kilometri distanță.
Cu mâinile tremurânde, a luat telefonul de pe noptieră. Pe ecran apărea un număr internațional.
Dubai.
Respirația i s-a oprit pentru o clipă.
— Alo?.. — vocea îi tremura.
Timp de câteva secunde s-a auzit doar respirație la celălalt capăt al firului. Nicio explicație. Niciun cuvânt. Doar o tăcere apăsătoare.
Apoi s-a auzit o voce de bărbat. Străină. Oficială. Rece.
— Sunteți mama Sofiei Morozova?
Elena s-a așezat încet pe marginea patului.
— Da… Ce s-a întâmplat? Dați-mi-o pe Sofia, vă rog.
A urmat o pauză.
Prea lungă.
— Îmi pare foarte rău… Fiica dumneavoastră a decedat în această dimineață.
Lumea a dispărut.
Nu a țipat. Nu imediat.
Mai întâi a venit negarea.
— Nu… nu… este o greșeală… ieri s-a căsătorit… era fericită… ați greșit numărul…
Soțul ei, Viktor, s-a trezit lângă ea.
— Lena? Ce s-a întâmplat?
Ea s-a întors încet spre el. Ochii îi erau deja goi.
— Sofia… nu mai este…
Viktor nu a înțeles.
— Cum adică nu mai este?
Elena a clătinat din cap, ca și cum ar fi vrut să se trezească dintr-un coșmar.
— A murit.
Telefonul i-a căzut din mână.
Viktor l-a apucat imediat.
— Ce s-a întâmplat?! — a strigat el.
Vocea de la celălalt capăt a răspuns calm:
— Cauza preliminară a decesului este stop cardiac.
Viktor a strâns telefonul atât de tare încât i s-au albit degetele.
— Avea douăzeci și șapte de ani! Nu avea probleme cu inima!
— Se desfășoară o anchetă, a venit răspunsul sec.
Apelul s-a întrerupt.
Camera s-a umplut de tăcere. Dar nu era o tăcere obișnuită. Era una frântă, grea, sufocantă.
Elena a început să plângă încet. Nu isteric. Ci profund, sfâșietor — așa cum plâng cei cărora li s-a smuls o parte din suflet.
Viktor stătea nemișcat.
Apoi a spus, aproape șoptind:
— Nu cred.
În Dubai, Karim stătea în biroul său când un bărbat în uniformă s-a apropiat de el.
— Domnule Al-Hassan, trebuie să vă adresăm câteva întrebări.
Karim a ridicat privirea încet.
În ochii lui nu erau lacrimi. Doar oboseală. Și ceva greu de descifrat.
— Desigur.
— Când v-ați văzut soția ultima dată în viață?
Karim a făcut o scurtă pauză.
— Aseară. Era fericită.
— A luat ceva? Medicamente? Băuturi?
Privirea i s-a schimbat pentru o fracțiune de secundă.
— Doar ceai.
— Ce fel de ceai?
— Din plante. Obișnuit.
Anchetatorul a notat.
— Cine l-a preparat?
Karim nu a răspuns imediat.
Și tocmai acea pauză avea să devină prima fisură într-o poveste aparent perfectă.
O zi mai târziu, părinții Sofiei au ajuns în Dubai.
Aeroportul i-a întâmpinat cu o căldură nemiloasă. Aerul era uscat și greu, iar soarele ardea fără milă.
Karim îi aștepta.
Îmbrăcat într-un costum negru. Impecabil. Controlat.
S-a apropiat încet de ei.
— Îmi pare nespus de rău…
Elena l-a privit fix.
Acest om fusese ultimul care o văzuse pe fiica ei în viață.
— Ce s-a întâmplat? — a întrebat ea încet.
Karim și-a coborât privirea.
— Inima ei s-a oprit.
Viktor a făcut un pas înainte.
— Era sănătoasă.
Karim a tăcut.
Și în acea tăcere era ceva înfricoșător.
Deodată, Elena și-a amintit ultima conversație cu Sofia.
— Mamă… uneori e ciudat… dar mă iubește…
Atunci nu i-a dat importanță.
Acum, acele cuvinte sunau diferit.
Complet diferit.
Și în acel moment a simțit acel instinct profund pe care îl are orice mamă când adevărul este aproape.
Nu era doar o moarte.
Era un mister.
Și cineva, în această țară fierbinte, știa răspunsul.
