Nu știam ce să facem. Fiecare dintre noi stătea la marginea panicii, cu privirile rătăcind peste pământul răscolit, ca și cum ne-am fi așteptat ca însăși țărâna să ne ofere un răspuns. Aerul devenise greu, apăsător, iar inimile ne băteau atât de puternic încât aveam impresia că ecoul lor se auzea în tot cimitirul.
Foșnetul din interiorul sicriului nu înceta. Dimpotrivă — devenea din ce în ce mai clar și mai neliniștitor. La început fusese doar un zgomot vag, aproape imperceptibil, dar acum era însoțit de un geamăt slab, încărcat de suferință sau disperare.
Sunetul acela părea că vine din adânc, ca și cum cineva ar fi încercat să respire sau să ceară ajutor cu ultimele puteri. Ne străpungea până în măduva oaselor.
— Poate… poate e doar vântul? — spuse vecinul Mihail cu voce tremurată, încercând cu disperare să găsească o explicație rațională.
Dar nimeni nu l-a crezut. Bătrânii satului și-au aruncat priviri grele, pline de înțeles. Ei cunoșteau vechile credințe: asemenea lucruri se întâmplă doar atunci când pământul refuză să primească mortul, când sufletul nu-și găsește liniștea.
Mătușa Zinaida stătea lângă groapă, strângând în mâini o cruce de lemn atât de tare încât degetele i se albisera. Buzele îi murmurau neîncetat rugăciuni, iar mâinile îi tremurau vizibil.
Atunci am observat ceva care mi-a înghețat sângele în vene: pe pământul proaspăt săpat se vedeau urme de pași. Clare, adânci, de parcă cineva stătuse acolo cu doar câteva clipe înainte. Și totuși, nu era nimeni în jur. Nu existau urme care să ducă mai departe.
Inima mi s-a strâns. Dacă nu fusese un om? Dacă fusese altceva? Ceva care nu avea nevoie de trup pentru a lăsa urme? Sau poate… ea însăși? O parte din ea care nu reușise să fie îngropată?
— S-a întors… — șopti bătrâna Nadejda cu respirația tăiată. — Știam eu… nu putea pleca în liniște.
Dintr-odată, vântul s-a întețit, ridicând praful și frunzele uscate care se roteau în jurul nostru. Zgomotele păreau să se transforme în șoapte. Era ca și cum însăși pământul vorbea, iar noi, cuprinși de teamă, eram singurii care puteam auzi.
„De ce ați venit… de ce nu m-ați lăsat în pace…”
Cuvintele nu răsunau limpede, dar le simțeam cu toții.
Mătușa Zinaida a căzut în genunchi și și-a lipit urechea de pământ.
— Încearcă să ne spună ceva! — a strigat ea.
Am încremenit cu toții. Și atunci l-am auzit și eu: o voce slabă, dar distinctă, venind parcă din adâncul mormântului. Nu era un țipăt, ci cuvinte scurte, rostite cu greutate:
„Dragoste… trădare… durere…”
Aceste cuvinte ne-au pătruns în suflet. Mi-am amintit câți bărbați o iubiseră, câte femei o invidiaseră sau o urâseră. Fusese fascinantă, misterioasă, periculoasă.
Intrigile, secretele, infidelitățile — toate păreau să o fi urmat și dincolo de moarte. Ca și cum însăși pământul nu putea suporta povara pasiunilor ei.
Am încercat să închidem sicriul, dar capacul nu voia să se lase. Mâinile ne tremurau, lemnul scârțâia sub presiune, însă rămânea deschis. Vântul rece părea să-și bată joc de eforturile noastre.
Bătrânele s-au așezat pe pământ, au închis ochii și au început să se roage mai tare. Vocile lor s-au unit într-un murmur monoton, o implorare disperată pentru protecție. Noi stăteam în jur, paralizați de groază.
În acel moment, un tânăr care nu știa nimic despre tragedie s-a apropiat de sat. Când a văzut groapa deschisă și fețele noastre palide, s-a oprit brusc. Privirea i-a căzut asupra pământului care părea să se miște, ca și cum ar fi respirat.
— E vie… sau e un blestem? — a șoptit el.
Vântul s-a oprit. O liniște atât de adâncă s-a așternut încât ne auzeam doar bătăile inimii. Era ca și cum lumea întreagă își ținea respirația.
Și atunci am înțeles ceva ce nimeni nu a îndrăznit să rostească cu voce tare: nu era o înmormântare obișnuită. Nu era doar moarte.
Ceea ce am văzut — sau poate ceea ce am crezut că am văzut — avea să rămână pentru totdeauna în memoria satului. Ca un avertisment. Ca un mister pe care pământul a refuzat să-l ascundă.
