În noaptea de după conversația cu fiicele ei, Marina aproape că nu a dormit deloc. Stătea întinsă în pat cu ochii deschiși, privind tavanul în întuneric, în timp ce gândurile îi alergau haotic prin minte.
Apartamentul îi părea brusc străin și rece, ca și cum nu ar mai fi fost locul în care își petrecuse cea mai mare parte a vieții.
Cu doar o zi înainte se întorsese aici ca văduvă.
Iar acum se simțea și mai rău — ca o femeie înșelată, care trăise treizeci de ani alături de un bărbat pe care, se pare, nu îl cunoscuse niciodată cu adevărat.
În bucătărie, pe masă, se afla încă ceașca lui Serghei.
Aceeași ceașcă veche, cu toarta crăpată, pe care el nu o lăsa niciodată să o arunce.
Marina trecu absentă cu degetul pe marginea porțelanului.
— Cum ai putut… — șopti ea încet în golul bucătăriei.
Vocea ei se pierdu în liniștea apăsătoare a apartamentului.
Dimineața au venit fiicele ei — Ania și Katia.
Când au văzut-o pe mama lor, au îmbrățișat-o imediat, strângând-o puternic.
Atunci, pentru prima dată în ultimele douăzeci și patru de ore, Marina a început să plângă cu adevărat. Lacrimile au izbucnit brusc, ca și cum o durere acumulată prea mult timp își găsise în sfârșit drumul spre exterior.
— Mamă, trebuie să facem totul cum se cuvine — spuse Ania, fiica cea mare, cu o voce calmă, dar hotărâtă. — Oricum ar fi fost… el rămâne tatăl nostru.
Marina dădu din cap obosită.
Durerea ascuțită care o lovise cu o zi înainte dispăruse. În locul ei rămăsese un gol greu și lipicios, care îi apăsa pieptul și îi îngreuna respirația.
Înmormântarea a fost programată peste două zile.
Biserica era plină de oameni.
Colegi ai lui Serghei, vecini, prieteni vechi și rude îndepărtate veniseră să-și ia rămas bun. Toți spuneau aproape aceleași lucruri despre el.
— Un om corect…
— De încredere…
— Un adevărat familist…
Fiecare cuvânt îi suna Marinei ca o ironie crudă.
Ea stătea lângă sicriu ca și cum ar fi fost învăluită într-o ceață groasă. Vocile din jur ajungeau la ea înfundat, de parcă ar fi venit de foarte departe.
Și atunci i-a văzut.
La intrarea în biserică stătea Oksana.
Lângă ea era un tânăr înalt, de aproximativ douăzeci și opt de ani. Avea părul închis la culoare, umeri largi… și o linie a bărbiei pe care Marina o recunoștea imediat.
Marina îngheță.
Era Serghei.
Doar că mai tânăr.
— Mamă… — șopti Katia, observând direcția privirii ei. — Acela… este el?
Marina nu răspunse.
Tânărul stătea liniștit, dar ochii îi erau roșii. Privea sicriul ca și cum acolo s-ar fi aflat jumătate din viața lui.
Și, dintr-odată, privirile lor s-au întâlnit.
Pentru o clipă, timpul păru că se oprește.
În ochii lui, Marina nu văzu aroganță sau provocare.
Doar confuzie.
Și durere.
După slujba de înmormântare, oamenii au început încet să părăsească biserica.
Marina se pregătea să plece când, din spatele ei, auzi o voce liniștită:
— Marina Viktorovna…
Ea se întoarse încet.
În fața ei stătea același tânăr.
— Mă numesc Dmitri — spuse el. — Eu sunt… fiul lui.
Cuvintele au sunat calm, fără dramatism.
Marina îl privi mult timp în tăcere.
Apoi răspunse rece:
— Știu.
O tăcere stânjenitoare se așternu între ei.
Dmitri își coborî privirea.
— Nu voiam să vin — spuse el încet. — Mama a insistat.
— O decizie înțeleaptă — răspunse Marina tăios.
El dădu din cap.
Dar nu plecă.
— Am vrut doar să spun… — continuă el, căutând cu greu cuvintele. — El vă iubea foarte mult.
Marina simți cum în interiorul ei se ridică un val fierbinte de furie.
— Nu — îl întrerupse ea brusc. — Nu-mi vorbiți despre soțul meu.
Dmitri păli.
Dar, pe neașteptate, spuse:
— Nu știți totul.
Marina zâmbi amar.
— Credeți-mă, tinere… ceea ce am aflat ieri îmi va ajunge pentru tot restul vieții.
El clătină din cap.
— Nu… chiar nu știți totul.
Marina voia să plece.
Dar atunci Dmitri rosti o frază care o făcu să se oprească.
— Tatăl meu… de fapt nu v-a înșelat niciodată.
Cuvintele rămaseră suspendate în aer.
Marina se întoarse încet spre el.
— Ce ai spus?
Tânărul își strânse nervos mâinile.
— M-a rugat să vă dau ceva… în caz că nu va mai avea ocazia.
Inima Marinei începu să bată mai repede.
— Ce anume?
Dmitri scoase din buzunar un plic vechi.
— O scrisoare.
I-o întinse.
— A scris-o acum trei luni.
Marina luă plicul.
Recunoscu imediat scrisul lui Serghei.
Familiar. Dureroasă de familiar.
Și atunci observă un detaliu ciudat.
Plicul era sigilat… cu o ștampilă notarială.
Iar jos era scris scurt:
„A se deschide numai după moartea mea”
Marina ridică privirea spre Dmitri.
— Ce înseamnă asta?
Tânărul răspunse încet:
— Aceasta… este adevărul despre familia noastră.
La câțiva pași de ei stătea Oksana.
Și o privea pe Marina de parcă ar fi știut deja:
că totul abia începe.
