Ușa dormitorului s-a deschis brusc. Marina ieșise deja îmbrăcată — repede, nervos, de parcă s-ar fi temut că, dacă ar mai sta puțin, s-ar răzgândi. Ținea în mână aceeași valiză.
Aceeași — colțuroasă, străină, parcă nu aparținea acestui apartament.
— Merg la o prietenă, — spuse ea fără să se uite nici la mine, nici la Anatoli. — Am nevoie de timp. Să mă gândesc.
— Marina, stai puțin… — sări el în picioare, aproape dărâmând scaunul. — Putem discuta totul, voi găsi o soluție…
— Tu ai decis deja totul, — îl întrerupse ea. — Fără mine.
Se apropie de ușă, dar se opri brusc. Rămase nemișcată pentru o clipă, ca și cum ar fi cântărit dacă să mai spună ceva. Apoi se întoarse.
— Mi-ai plăcut, — spuse mai încet. — Dar nu suficient cât să plătesc pentru trecutul tău.
Zăvorul făcu un „clic” puternic. Ușa se închise.
În apartament se așternu o liniște atât de apăsătoare, încât se auzea cum picură undeva apă — încet, cu pauze, ca și cum ar fi numărat secundele.
Anatoli stătea în mijlocul bucătăriei. Brațele îi atârnau slăbite, umerii căzuți. Deodată părea mai mic — nu în înălțime, ci în interior.
— Se va întoarce, — spuse el, mai mult pentru sine decât pentru mine.
Nu am răspuns.
Se așeză. Privirea îi rămase mult timp asupra hârtiei de pe masă. Apoi luă lista cu medicamente. Degetele îi tremurau.
— Chiar… trebuie să iau toate astea? — întrebă cu voce stinsă.
— Știi tu bine, — răspunsei.
Dădu încet din cap.
— Și dacă… nu le iau pe toate?
Îl privii atent.
— Atunci vei afla cât costă durerea.
Își închise ochii pentru o clipă. Apoi trecu brusc mâna peste față.
— Nu m-am gândit… — începu el, dar tăcu.
— Exact, — spusei eu încet.
Din nou liniște.
Afară deja se făcea lumină. Oamenii se duceau la muncă. O dimineață obișnuită. O viață obișnuită.
Doar că în această bucătărie ceva se sfârșise definitiv.
— Și acum ce facem? — întrebă el, în cele din urmă.
M-am ridicat, am mers la chiuvetă și am început să spăl o ceașcă — încet, cu grijă, cum făceam întotdeauna.
— Acum totul este simplu, — spusei fără să mă întorc. — Apartamentul este pe numele meu.
Se tresări.
— Ce?
M-am întors spre el.
— Tu ai insistat, îți amintești? Ai spus: „Așa e mai sigur.”
Se înverzi la față.
— Dar mașina?
— Este în leasing. Iar contractul e pe numele tău.
Se lăsă greu pe scaun.
— Mă dai afară?
M-am gândit o clipă.
— Nu, — răspunsei calm. — Îți propun să trăiești așa cum ai vrut.
Mă privi nedumerit.
— Singur.
Cuvântul rămase suspendat între noi.
— Eu… nu mă descurc, — șopti el.
Și în acel „nu mă descurc” era mai mult adevăr decât în toți anii trecuți.
M-am apropiat de masă și am adunat cu grijă hârtiile într-un dosar.
— Și înainte nu te descurcai, — spusei blând. — Doar că atunci eram eu lângă tine.
Își plecă capul.
Tăcere lungă.
— Nina… — spuse în cele din urmă. — Și dacă… am da totul înapoi?
Îl privii. Pentru prima dată — ca pe un străin.
— Viața nu e o chitanță, Tolia, — răspunsei. — Nu există anulare.
Am luat vechea mea șorț. Acela cu pata de ulei.
Dar de data aceasta — nu l-am purtat.
L-am pliat cu grijă și l-am pus în sertar.
— Astăzi voi merge să aranjez împărțirea facturilor, — spusei. — Și voi depune o cerere.
— Ce cerere? — ridică el privirea.
Îl privii direct în ochi.
— De divorț.
Nu a țipat. Nu m-a oprit.
Pur și simplu stătea.
Și în acel moment deveni clar: totul se terminase cu adevărat.
Nu noaptea.
Nu când a venit Marina.
Ci acum — când fiecare rămase singur cu propria realitate.
