Mă numesc Artem și sunt tatăl a trei copii minunați. Dar povestea mea este departe de a fi un basm, în ciuda începutului său promițător.
Am cunoscut-o pe Ania la universitate. Era cu trei ani mai tânără decât mine, suplă, frumoasă și foarte fermecătoare. Zâmbetul ei mi-a cucerit inima pe loc.
Relația noastră s-a dezvoltat încet, dar eram sigur: vreau să-mi petrec restul vieții alături de ea.
La patru luni după ce am început să ne întâlnim, i-am propus să locuim împreună, iar ea a acceptat. Câteva luni mai târziu, am depus actele la oficiul stării civile.
Totul se desfășura ca într-un roman de dragoste. La un an după căsătorie, am aflat că vom avea un copil.
Sarcina a fost o experiență dificilă pentru Ania. Suferea de grețuri severe, iar corpul ei abia făcea față efortului. A născut prematur, abia reușind să ajungă la spital.
Când doctorul a ieșit din salon, mi-a dat o veste incredibilă:
— Aveți tripleți! Două fetițe și un băiat! — a spus el zâmbind.
Eram în culmea fericirii și am plecat imediat acasă să iau lucrurile pe care mi le ceruse asistenta. Dar când m-am întors la spital, am simțit că înnebunesc.
Ania nu mai era acolo. Plecase pur și simplu, fără să anunțe pe nimeni. Am sunat-o pe mama ei. A venit imediat, dar nici ea nu știa nimic. A trebuit să îmi asum singur responsabilitatea de a avea grijă de copii.
Din fericire, mama mea și sora mea m-au ajutat în momentele grele.
Când copiii au început grădinița, a devenit puțin mai ușor. Am putut să lucrez cu normă întreagă. Apoi au urmat școala, facultatea — copiii mei au crescut și s-au răspândit prin lume.
Nu m-am mai căsătorit niciodată, pentru că am încetat să mai am încredere în femei.
La aniversarea mea de patruzeci de ani, am sărbătorit cu copiii într-un cadru familial. Pentru sâmbătă plănuisem să invit rudele. Stăteam în sufragerie când, deodată, soneria a sunat. Fiul meu s-a dus să deschidă ușa.
După câteva momente, în prag a apărut o femeie. Am recunoscut-o imediat — era Ania. Înfățișarea ei se schimbase mult: nu mai era urmă din tinerețea și frumusețea de altădată.
— Nu am nicio scuză. Am venit să cer iertare — a spus ea de la ușă.
Am privit-o și nu-mi venea să cred. Dar în inima mea nu mai simțeam nimic. Toate sentimentele mele aparțineau acum copiilor. Ania a continuat să vorbească, explicând de ce a venit.
Mi-a mărturisit că de mult timp nu mai are un loc de muncă și că nu își mai poate plăti chiria. M-a rugat să o primesc înapoi în familie și să o luăm de la capăt.
Spunea că atunci era tânără și nu își dădea seama ce face.
Copiii stăteau în tăcere, șocați de cuvintele ei. Știau ce s-a întâmplat în trecut, dar nu vorbiseră niciodată cu ea. Acum o priveau cu milă și dispreț.
Am condus-o până la ușă și i-am spus:
— Îmi pare rău, dar nu te putem ajuta. Cu mulți ani în urmă, ai făcut o alegere.
De atunci, nu a mai apărut în viața noastră. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?
