**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
— Aveți zece minute.
Pentru câteva clipe, nimeni nu a spus nimic și nimeni nu s-a mișcat.
Probabil așteptau să-mi treacă furia.
Să închid ușa.
Să mă răzgândesc.
Să mă întorc în bucătărie și să fac ceea ce făcusem de nenumărate ori în ultimii ani: să tac și să înghit totul.
Soacra mea a fost prima care și-a revenit.
— Cătălin, spune-i ceva!
Soțul meu s-a uitat la mine.
— Irina, ajunge. Închide ușa și discutăm.
— Nu mai avem ce discuta. Părinții tăi pleacă.
Socrul meu a făcut un pas spre mine.
— Ne dai afară?
— Da.
— Pe noi?
— Da.
— După tot ce am făcut pentru voi?
Am fost la un pas să râd.
— Ce anume ați făcut pentru mine?
Soacra mea și-a dus mâna la piept, ofensată.
— Ai auzit ce spune? După ce te-am primit în familia noastră…
— Sunteți în casa mea și tocmai mi-ați spus că nu sunt capabilă să țin un bărbat lângă mine.
— Pentru că uite cum te comporți!
— Mamă, las-o, a intervenit Cătălin.
Dar nu pentru că voia să mă apere.
Voia doar să oprească scandalul.
Exact așa procedase de fiecare dată.
Soacra mea și-a luat geanta.
— Hai să plecăm. Dacă asta își dorește…
A început să plângă.
— După atâția ani, să ne trateze așa…
Socrul meu m-a făcut nerecunoscătoare.
Soacra mi-a spus că voi regreta.
Cătălin continua:
— Irina, nu face asta.
Eu însă am rămas lângă ușă.
Părinții lui au ieșit.
Pe hol, soacra mea s-a întors încă o dată spre mine.
— Să nu vii la mine când vei rămâne singură!
Nu i-am răspuns.
Am așteptat până când au coborât.
Apoi m-am întors spre Cătălin.
El era încă în sufragerie.
— Acum închide ușa, a spus.
— Nu.
M-a privit nedumerit.
— Cum adică?
— Am spus „toți”.
Cred că abia atunci a înțeles.
— Irina, eu sunt soțul tău.
— Știu.
— Și pe mine mă dai afară din casa mea?
L-am privit câteva secunde.
— Casa ta?
— Știi ce vreau să spun.
— Nu, Cătălin. Tocmai asta este problema. Timp de zece ani am crezut că știu ce vrei să spui.
Am arătat spre sufragerie.
— Când mama ta îmi umbla prin dulapuri și tu spuneai că „ea știe mai bine”, trebuia să înțeleg.
— Iar începem?
— Când mi-am pierdut locul de muncă și mi-ai spus „de acum eu întrețin familia”, deși eu continuam să plătesc ratele, trebuia să înțeleg.
— Eram nervos.
— Iar când mama ta mă umilea, iar tu stăteai cu ochii în telefon, ce erai?
A tăcut.
— Obosit?
Niciun răspuns.
— Nervos?
Și-a băgat telefonul în buzunar.
— Hai să vorbim mâine.
— Exact. Mâine.
— Și unde vrei să mă duc acum?
M-am uitat la ceas.
— La părinții tăi. Tocmai au plecat.
Expresia de pe chipul lui s-a schimbat.
— Vorbești serios?
— Pentru prima dată după foarte mult timp, da.
Cătălin nu a plecat în zece minute.
I-au trebuit aproape patruzeci.
A intrat în dormitor, și-a pus câteva haine într-o geantă și a trântit un sertar atât de tare încât am tresărit.
În cele din urmă, a ieșit cu geanta în mână.
— Asta vrei?
Am vrut să-i spun că nu.
Nu asta îmi doream.
Eu voiam un soț care să mă fi apărat cu ani în urmă.
Voiam un bărbat care să-i fi spus mamei lui:
„Nu umbla prin lucrurile Irinei.”
Voiam să nu fiu nevoită să ajung în punctul în care să deschid ușa și să-i cer să plece.
Dar zece ani nu puteau fi șterși într-o singură seară.
— Vreau să pleci acum.
A ieșit.
Am închis ușa.
Când am auzit cheia răsucindu-se în broască, m-am sprijinit cu spatele de perete și am început să plâng.
Nu de fericire.
Nu mă simțeam puternică.
Mă simțeam pur și simplu epuizată.
În sufragerie, telefonul meu rămăsese pe masă, iar cele două sacoșe cu cumpărături erau încă pe podea.
Una se răsturnase.
O roșie se rostogolise până lângă canapea.
M-am uitat la ea și, nu știu de ce, am început să râd printre lacrimi.
După zece ani de căsnicie, rămăsesem singură în casă, cu o roșie pe podea și o durere de cap îngrozitoare.
A doua zi au început telefoanele.
Mai întâi sora lui Cătălin.
Apoi o mătușă.
După aceea o verișoară pe care o vedeam de două ori pe an.
— Irina, o familie nu se destramă din cauza unei singure certuri.
— Mai ai și tu puțină răbdare.
— Mama lui Cătălin este mai dificilă, dar tot mama lui rămâne.
— Părinții sunt părinți.
O vecină mi-a spus:
— Bărbații mai greșesc.
La un moment dat am întrebat:
— Dar eu câte greșeli aveam voie să fac?
S-a făcut liniște.
Nimeni nu m-a întrebat cât mai puteam suporta.
Toți erau preocupați doar de momentul în care deschisesem ușa.
Nimeni nu fusese acolo în miile de zile care îl precedaseră.
După o săptămână, am început să observ ceva ciudat.
Liniștea.
Mă întorceam de la serviciu, introduceam cheia în ușă și nu mai trebuia să mă întreb pe cine voi găsi înăuntru.
Îmi lăsam geanta unde voiam.
Dacă eram obosită, mâncam un sandviș.
Nimeni nu mă întreba de ce nu făcusem ciorbă.
Nimeni nu deschidea frigiderul ca să-mi verifice cumpărăturile.
Într-o dimineață am stat aproape douăzeci de minute cu o cafea în mână.
Atât.
Și atunci mi-am dat seama că, de ani întregi, nu mai stătusem în propria sufragerie fără să simt că trebuie să fac ceva pentru altcineva.
După două săptămâni, Cătălin s-a întors.
Avea un buchet de flori în mână.
Când l-am văzut prin vizor, am simțit cum mi se strânge stomacul.
Am deschis ușa.
— Putem vorbi?
Am rămas în prag.
Nu l-am invitat înăuntru.
— Vorbește.
S-a uitat la flori, apoi la mine.
— Mă voi schimba, Irina.
Nu am spus nimic.
— Serios. Am vorbit și cu mama. Nu voi mai permite să se amestece.
— Și?
Părea surprins.
— Cum adică „și”?
— Ce ai înțeles?
— Că mama s-a băgat prea mult în viața noastră.
— Atât?
— Ce vrei să spun?
Atunci am știut exact ce trebuia să-l întreb.
— Dacă mama ta nu m-ar fi insultat în seara aceea și eu nu aș fi deschis ușa, ai fi văzut vreodată vreo problemă în felul în care m-ați tratat?
Cătălin a tăcut.
— Irina…
— Nu. Răspunde.
— Nu știu.
— Eu știu.
Și-a plecat privirea.
— Unde ai fost când am avut nevoie să mă aperi, Cătălin?
— Am greșit.
— Nu acum. Atunci. Unde ai fost?
Nu a răspuns.
Iar tăcerea lui mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu.
Florile erau frumoase.
Poate chiar îi părea rău.
Dar eu nu mai aveam nevoie de flori.
Aveam nevoie de bărbatul care ar fi trebuit să fie lângă mine în toți anii în care mă închideam în baie ca să plâng fără să mă audă nimeni.
— Mai dă-mi o șansă, a spus.
L-am privit și am încercat să găsesc în mine femeia care, cu ani în urmă, ar fi făcut orice pentru a-și salva căsnicia.
Nu mai era acolo.
Nu simțeam ură.
Asta m-a surprins cel mai mult.
Simțeam doar o oboseală veche, adâncă.
— Nu mai pot.
— După zece ani, asta e tot?
Am clătinat încet din cap.
— Nu, Cătălin. Tocmai asta nu înțelegi.
L-am privit în ochi.
— Nu plec din cauza unei singure seri. Plec din cauza a zece ani.
A rămas nemișcat.
Apoi a lăsat florile lângă ușă și a plecat.
În luna următoare am început procedurile pentru divorț.
Nu a fost ușor.
Au existat discuții.
Au existat reproșuri.
Au existat oameni convinși că eu „distrusesem familia”.
Dar de fiecare dată când începeam să mă îndoiesc de decizia mea, îmi aminteam un singur lucru:
Cătălin avusese ani întregi să vadă ce se întâmpla.
Nu văzuse.
Sau poate văzuse, dar îi fusese mai comod să nu facă nimic.
Primele luni singură au fost ciudate.
Uneori mă trezeam noaptea și întindeam mâna, din obișnuință, spre partea lui de pat.
Alteori auzeam liftul oprindu-se la etaj și corpul meu se încorda automat.
Mă așteptam să sune cineva.
Să intre cineva.
Să-mi spună că farfuriile nu sunt puse corect.
Că mâncarea nu este bună.
Că nu sunt suficient de gospodină.
Că nu fac destul.
Dar nu intra nimeni.
Încet, apartamentul a început să se simtă din nou al meu.
Nu pentru că numele meu era trecut pe acte.
Fusese al meu dintotdeauna.
Ci pentru că, în sfârșit, puteam trăi acolo fără să mă simt ca un musafir.
Într-o duminică dimineața m-am trezit, mi-am făcut o cafea și m-am așezat în sufragerie.
Era liniște.
Soarele pătrundea printre perdele.
Pe scaunul pe care soacra mea își sprijinise mâna în seara aceea lăsasem o carte.
Am luat-o și am început să citesc.
După câteva minute mi-am dat seama că zâmbeam.
Nu se întâmplase nimic spectaculos.
Nu apăruse alt bărbat.
Nu câștigasem bani.
Nu mă răzbunasem pe nimeni.
Pur și simplu beam cafea în casa mea.
Și nimeni nu-mi spunea ce fac greșit.
Mult timp m-am întrebat dacă nu fusesem prea dură.
Dacă nu trebuia să mai suport.
Dacă nu trebuia să-i ofer lui Cătălin încă o șansă.
Apoi mi-am amintit cuvintele soacrei mele:
„Tu n-ai fost niciodată în stare să ții un bărbat lângă tine.”
Poate că avea dreptate într-un singur sens.
Într-adevăr, nu mai voiam lângă mine un bărbat care stătea cu ochii în telefon în timp ce alții mă umileau chiar în propria mea casă.
Oamenii văd ușa pe care ai deschis-o într-o singură seară.
Nu văd miile de zile în care ai fost împins, încet, către acea ușă.
Iar eu am ales să rămân singură.
Nu pentru că nu am fost capabilă să țin un bărbat lângă mine.
Ci pentru că, în sfârșit, am ales să mă țin pe mine.
