Elena a simțit că i se înmoaie picioarele.
— Domnule doctor… ce are fetița mea?
Medicul nu a răspuns imediat. S-a întors spre asistenta care tocmai apăruse pe coridor.
— Pediatrie chirurgicală, imediat. Și anunțați că avem o fetiță de șase ani cu suspiciune de apendicită acută complicată.
Cuvintele au lovit-o pe Elena ca un trăsnet.
— Apendicită? Dar… nu ați spus că poate fi doar o indigestie?
Doctorul și-a plecat privirea. Siguranța pe care o afișase mai devreme dispăruse complet.
— Am greșit. Îmi pare rău. Acum trebuie să acționăm rapid.
Maria a fost preluată imediat. Elena mergea lângă ea pe coridor, ținând-o strâns de mână.
— Mami, unde mă duc?
— Sunt aici, iubita mea. Mama nu pleacă nicăieri.
În urma lor, tanti Viorica stătea nemișcată lângă găleata ei.
Nu a spus: „V-am zis eu.”
Nu zâmbea.
Nu voia să aibă dreptate.
Voia doar ca fetița să fie bine.
Investigațiile făcute în grabă au confirmat temerile medicilor. Maria avea apendicită acută, iar starea ei necesita o intervenție chirurgicală urgentă.
Când chirurgul pediatru a venit să vorbească cu Elena, femeia abia mai reușea să stea în picioare.
— Ați ajuns la timp, i-a spus medicul. Dar situația nu mai era una pe care să ne permitem să o amânăm.
Elena și-a dus mâna la gură.
În mintea ei revenea mereu aceeași imagine.
Medicul care pleca.
Ea rămasă pe scaun.
Maria devenind din ce în ce mai slăbită.
Și tanti Viorica lăsând mopul din mână.
— Pot să stau cu ea? a întrebat Elena.
— Până când o pregătim, da.
Au urmat cele mai lungi ore din viața ei.
Elena se plimba înainte și înapoi pe același coridor unde așteptase și mai devreme. Numai că acum fiecare minut părea să dureze o veșnicie.
Tanti Viorica era încă acolo.
Curăța în liniște podeaua.
La un moment dat, Elena s-a apropiat de ea.
— Doamnă Viorica…
Femeia s-a întors.
Elena a încercat să vorbească, dar a izbucnit în plâns.
— Dacă nu erați dumneavoastră aici…
Tanti Viorica a lăsat mopul deoparte.
— Nu te gândi la asta acum. Fetița este pe mâini bune.
— Dar dacă plecam acasă?
Viorica i-a prins mâinile.
— N-ai plecat. Asta este ceea ce contează.
Elena a privit-o printre lacrimi.
— De ce ați făcut asta?
Tanti Viorica a rămas tăcută câteva secunde.
— Pentru că sunt mamă. Și bunică.
A privit spre ușile secției.
— Lucrez aici de cincisprezece ani. Nu știu medicină. Nu mă pricep la diagnostice. Dar am învățat un lucru: când o mamă îți spune că propriul copil nu mai este la fel ca acum o oră, măcar o asculți.
Elena a îmbrățișat-o.
Viorica a fost surprinsă pentru o clipă, apoi i-a mângâiat ușor spatele.
— Hai, gata. Păstrează-ți lacrimile pentru momentul în care Maria va ieși și se va plânge că îi este foame.
Pentru prima dată în acea seară, Elena a zâmbit.
Puțin după miezul nopții, chirurgul a apărut pe coridor.
Elena s-a ridicat atât de repede, încât scaunul s-a izbit de perete.
— Doamna Elena?
— Da!
— Operația s-a terminat. Fetița dumneavoastră este stabilă.
Elena și-a acoperit fața cu mâinile și a început să plângă.
De data aceasta, plângea de ușurare.
— Pot să o văd?
— În curând.
Tanti Viorica privea de la capătul coridorului.
Elena s-a întors imediat spre ea.
Nu era nevoie să spună nimic.
Viorica a înțeles totul după expresia feței ei.
Și a zâmbit.
A doua zi dimineață, același medic care o trimisese pe Elena acasă mai devreme a venit în salon.
Maria dormea.
Elena stătea lângă patul ei.
Doctorul s-a oprit la câțiva pași de femeie.
— Doamnă Elena…
Ea l-a privit.
— Am venit să-mi cer scuze.
Elena nu i-a răspuns.
— Am făcut o presupunere înainte să examinez copilul. N-ar fi trebuit să fac asta. Indiferent cât de aglomerată era secția, trebuia să observ că starea ei se schimbase.
— Și dacă plecam acasă?
Întrebarea l-a făcut să tacă.
— Nu știu ce s-ar fi întâmplat. Și tocmai acesta este lucrul care mă îngrijorează.
Elena și-a întors privirea spre fiica ei.
— Eu nu v-am cerut să-mi faceți o favoare. V-am cerut doar să vă uitați la copilul meu.
— Știu.
Medicul și-a plecat capul.
— Și îmi pare rău.
În aceeași după-amiază, tanti Viorica a intrat în salon cu mopul și găleata.
Maria era trează.
Când a văzut-o, fetița a zâmbit slab.
— Dumneavoastră sunteți doamna care s-a certat cu doctorul?
Viorica a izbucnit în râs.
— Cine ți-a spus prostia asta?
Maria a arătat spre mama ei.
— Mami.
— Eu nu m-am certat cu nimeni. Doar i-am amintit domnului doctor că avea ceva de făcut.
Elena a râs pentru prima dată după două zile.
Înainte să plece, Maria și-a întins mâna spre Viorica.
— Mulțumesc.
Femeia a rămas nemișcată câteva clipe.
Apoi i-a prins cu grijă mânuța.
— Să te faci bine. Ăsta este singurul mulțumesc pe care îl vreau.
Câteva zile mai târziu, Elena și Maria au plecat acasă.
La ieșirea din spital, au trecut din nou pe coridorul unde începuse totul.
Tanti Viorica spăla podeaua.
Aceeași uniformă.
Același mop.
Aceeași femeie pe lângă care sute de oameni treceau în fiecare zi fără să-i știe măcar numele.
Maria a lăsat mâna mamei și a alergat spre ea.
— Tanti Viorica!
Femeia s-a întors.
Fetița a îmbrățișat-o.
Viorica a rămas acolo, cu mopul într-o mână și cu copilul strâns la piept în cealaltă.
Elena le privea cu ochii plini de lacrimi.
În acea seară, tanti Viorica nu făcuse o operație.
Nu pusese un diagnostic.
Nu purtase halat alb și nu avea nicio diplomă pe perete.
Făcuse ceva mult mai simplu.
Văzuse un copil care avea nevoie de ajutor și refuzase să întoarcă privirea.
Pentru că, uneori, omenia nu vine cu titluri și funcții.
Uneori poartă o uniformă de lucru, are mâinile obosite și un mop sprijinit de perete.
