— Bună ziua, cu ce vă pot ajuta? a întrebat femeia de la magazin.
Doina încerca să treacă pe lângă Mihai.
— Irina, închide telefonul! Ne faci de râs!
Am făcut un pas în spate.
— În această dimineață am primit un frigider, am explicat. Soacra mea a plătit un avans de 500 de lei, însă în contract scrie că eu trebuie să achit încă 7.200 de lei. Nu eu am comandat produsul și nu am semnat niciun document.
Vânzătoarea mi-a cerut numărul comenzii.
L-am citit de pe contract.
Au urmat câteva secunde de liniște.
— Doamnă, contractul nu este valabil fără semnătura dumneavoastră.
M-am uitat direct la Doina.
— Perfect. Atunci nu voi semna.
— Irina! a izbucnit ea.
— Frigiderul poate fi luat înapoi chiar acum?
— Dacă echipa de livrare este încă acolo și aparatul nu a fost instalat, pot rezolva imediat situația cu ei.
Doina a pălit.
— Frigiderul nu pleacă nicăieri!
Mihai s-a întors spre ea.
— Ba da, mamă.
— Tu să taci! Eu doar am vrut să vă fac un bine!
— Un bine de 500 de lei pentru care noi trebuie să plătim încă 7.200?
— Aveți două salarii!
— Nu despre bani este vorba.
Mihai a deschis ușa bucătăriei și i-a chemat pe livratori.
După ce unul dintre ei a discutat la telefon cu magazinul, s-a întors la noi.
— Doamnă, dacă nu doriți să semnați contractul, îl vom lua înapoi.
— Exact asta vreau.
Doina s-a repezit spre frigider.
— Stați!
Toată lumea s-a oprit.
— Cât trebuie să plătesc eu ca să rămână aici?
Am privit-o.
În sfârșit ajunseserăm la adevărata problemă.
Livratorul i-a explicat că trebuia să discute direct cu magazinul despre plata integrală.
Doina și-a strâns geanta la piept.
— Integral?!
— Păi este cadoul tău, am spus. Nu asta ne-ai spus?
Mihai și-a mușcat buza ca să nu râdă.
Doina m-a privit furioasă.
— Foarte bine. Luați-l!
Apoi s-a întors spre mine.
— Dar să știi că nu vei mai primi niciodată vreun cadou de la mine.
— Dacă acel cadou vine cu rate, pot trăi foarte bine fără el.
Mihai a izbucnit într-un râs scurt.
— Ție ți se pare amuzant? l-a certat Doina.
— Nu, mamă. Mi se pare doar absurd.
Livratorii au început să pună din nou protecțiile pe frigider.
Când l-au ridicat pe cărucior, Doina îi privea de parcă îi luau ceva ce îi aparținea.
De fapt, pierdea ceva.
Povestea pe care deja o spusese tuturor.
Imaginea soacrei generoase care îi cumpărase nurorii un frigider de aproape 8.000 de lei.
Când cutia a dispărut pe hol, Doina și-a luat geanta.
— Sper că ești mulțumită.
— Sunt.
— M-ai făcut de râs în fața unor străini.
— Eu?
Am ridicat contractul.
— Tu ai venit la mine acasă cu un „cadou” de 7.700 de lei, ai plătit 500 și ai încercat să mă faci pe mine responsabilă pentru restul.
— Voiam să vă ajut!
— Atunci trebuia să ne întrebi mai întâi de ce ajutor aveam nevoie.
Doina s-a uitat spre Mihai.
— Spune-i ceva!
El a rămas lângă mine.
— Exact asta fac, mamă. Îi spun că Irina are dreptate.
Pentru Doina, acele cuvinte au durut mai mult decât faptul că frigiderul pleca.
— Deci acum ții cu ea împotriva mamei tale?
Mihai a oftat.
— Irina este soția mea. Și nu este vorba despre a ține cu cineva. Ai făcut ceva greșit.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Nu începe, te rog.
Doina a rămas cu gura întredeschisă.
Nu-l mai auzisem niciodată pe Mihai vorbindu-i mamei sale în felul acesta.
Nici ea nu părea obișnuită.
— Mamă, a continuat el, de astăzi înainte nu mai cumperi nimic pentru casa noastră fără să ne întrebi. Nu mai comanzi nimic în numele nostru. Și nu-i mai spui Irinei cum să-și cheltuiască banii.
— Sunt și banii tăi!
— Sunt banii noștri. Nu ai tăi.
Doina și-a luat haina.
— Bine. Am înțeles.
Dar după numai câteva secunde s-a întors.
— Și ce le spun eu oamenilor acum?
Asta era, de fapt.
Nu banii.
Nu frigiderul.
Oamenii.
Am zâmbit.
— Adevărul.
— Care adevăr?
— Că ai vrut să-mi faci un cadou de 500 de lei.
Mihai și-a întors capul ca să-și ascundă zâmbetul.
Doina a trântit ușa și a plecat.
Am rămas în bucătărie.
În locul frigiderului nou se afla din nou frigiderul nostru alb și vechi, cu mânerul reparat și desenele copiilor prinse pe ușă cu magneți.
Mihai s-a uitat la el.
— Parcă nu mai e chiar atât de urât.
Am început să râd.
— Acum cinci minute spuneai că trebuie neapărat să-l schimbăm.
— Da, dar acum am aflat că ne-ar fi costat 600 de lei pe lună.
În următoarele săptămâni, Doina a fost neobișnuit de tăcută.
Apoi, într-o duminică, am mers la o masă în familie.
Sora ei a venit imediat la mine.
— Irina, ce faci? Cum e frigiderul cel nou?
Am simțit cum Doina înțepenește lângă masă.
M-am uitat la ea.
Mă privea cu ochii mari.
Aș fi putut să o fac de râs.
Pentru o clipă, recunosc, am fost tentată.
Dar n-am făcut-o.
— Nu l-am păstrat. Era prea scump pentru noi.
— Vai, dar Doina spunea că vi l-a făcut cadou!
Doina s-a făcut roșie la față.
Am luat o gură de cafea.
— Nu chiar.
Nu mai era nevoie să spun nimic.
Mihai a tușit ca să-și ascundă râsul.
Câteva luni mai târziu, frigiderul nostru vechi a început din nou să scoată zgomote ciudate.
De data aceasta, eu și Mihai ne-am așezat seara la masa din bucătărie.
Am deschis site-urile magazinelor.
Am comparat prețurile.
Am măsurat spațiul disponibil.
Am calculat cât ne permitem.
Și, în cele din urmă, am ales împreună un model mult mai simplu, de care chiar aveam nevoie.
L-am plătit noi.
Fără rate ascunse.
Fără surprize.
Fără „cadouri”.
Când Doina l-a observat la următoarea vizită, a întrebat:
— V-ați cumpărat frigider nou?
— Da, a răspuns Mihai.
— Și de ce nu mi-ați spus?
M-am uitat la el.
El s-a uitat la mine.
— Pentru că ne-ai învățat ceva foarte important, mamă.
Doina a ridicat sprâncenele.
— Ce?
Mihai a deschis frigiderul și a scos o sticlă cu apă.
— Să citim întotdeauna actele înainte să acceptăm un cadou.
Am izbucnit în râs.
Doina, nu.
Noul nostru frigider nu era nici pe departe cel mai scump din magazin.
Dar de fiecare dată când îl deschideam, îmi plăcea mai mult decât cel adus de soacra mea.
Pentru că acesta fusese cumpărat cu banii noștri, ales de noi și, mai ales, nu venise împachetat împreună cu o datorie.
