Polina stătea lângă mormântul proaspăt acoperit, fără să observe ploaia măruntă sau oamenii care începeau deja să plece.
Pe pământul cimitirului erau împrăștiate flori artificiale și coroane legate cu panglici. Doar soțul ei mai rămăsese lângă ea, mișcându-se neliniștit de pe un picior pe altul.
— Polina, hai să mergem, o să îngheți aici, spuse Tolik, încercând s-o tragă ușor de braț.
Polina nu răspunse. În mintea ei se repeta un singur gând: *bunica nu mai este*. Nu putea să creadă.
Cu doar o lună în urmă, stătuseră împreună în bucătărie, bând ceai, iar bunica îi povestise cum îl cunoscuse pe bunicul, la dans, după război.
— Ți-am zis că n-ar fi trebuit s-o lăsăm singură în sat. I-am spus că poate veni să stea cu noi, murmură Tolik, trăgând-o acum mai hotărât de mânecă.
Polina nu mai avea puterea să-i amintească faptul că el nu-i spusese niciodată asta. Dimpotrivă — de fiecare dată când aducea vorba despre bunică, el tăia discuția scurt:
— Unde s-o punem? Nici nouă nu ne ajunge spațiul.
În cele din urmă, Polina își desprinse privirea de la mormânt. Spatele o durea după o noapte nedormită, iar ochii îi ardeau de atâtea lacrimi. Bunica fusese singura persoană care o acceptase întotdeauna așa cum era.
Nu o judecase niciodată — nici pentru meseria ei, nici pentru felul în care se îmbrăca, nici pentru bărbatul pe care îl alesese. Îi spunea mereu:
— Tu decizi, draga mea. Este viața ta.
Drumul spre casă părea nesfârșit. Tolik porni radioul, dar Polina îl opri imediat. În mașină se așternu tăcerea.
— A sunat mama, spuse Tolik după un timp. O să vină azi să te susțină.
Polina închise ochii. Svetlana Ghenadievna era ultima persoană pe care dorea s-o vadă acum. În șase ani de căsnicie, nu se apropiase deloc de ea.
Soacra o privise mereu de sus — ca pe o fată simplă de la țară, nepotrivită pentru fiul ei.
Când ajunseră acasă, se înnoptase deja. În fereastra apartamentului lor ardea lumina.
— Mama e deja aici, oftă Tolik, parcând mașina.
Polina oftă și ea. Soacra avea prostul obicei să folosească cheia de rezervă fără să anunțe.
În casă îi întâmpină mirosul de cartofi prăjiți. În bucătărie, la aragaz, stătea Svetlana Ghenadievna, cu un șorț peste costumul ei scump.
— În sfârșit! zise ea, ștergându-și mâinile. Credeam că veniți la miezul nopții!
— Bună seara, Svetlana Ghenadievna, spuse Polina încet.
— Lasă formalitățile! Știu că a fost o zi grea. Dezbrăcați-vă și veniți la masă!
Polina dădu din cap, deși nu avea deloc poftă de mâncare. Se duse la baie și privi chipul obosit din oglindă.
În bucătărie, Tolik deja mânca și bea bere din frigider.
— Așază-te, Polina, mănâncă ceva, porunci soacra.
Polina se așeză și își puse puțină salată în farfurie. Nu putea înghiți, dar mesteca încet, doar ca să evite reproșurile.
— Ați terminat cu formalitățile? întrebă brusc Svetlana Ghenadievna.
— Ce formalități? întrebă Polina nedumerită.
— Actele, certificatul de deces și restul…
— Da, toate sunt gata, răspunse Polina, surprinsă de tonul rece al femeii.
Soacra continuă cu o voce aparent indiferentă:
— Am auzit că bunica ta avea un cont bancar?
Polina încremeni cu furculița în aer. De unde știa asta?
— Da, spuse cu prudență.
Ochii Svetlanei se aprinseră imediat.
— Atunci transferă-mi un milion, draga mea. Nu ai nevoie de toți banii singură.
Polina rămase fără glas. Furculița îi căzu cu zgomot în farfurie.
— Poftim?!
— Ce te uiți așa? Tolik are datorii, eu am nevoie de o operație la genunchi, mașina e veche…
Polina se uită la soțul ei, dar el își fixa privirea în farfurie.
— Sunt banii familiei mele, nu bugetul nostru comun, spuse ea hotărât.
— Ai devenit zgârcită? izbucni soacra.
— Bunica a strâns acei bani pentru mine și pentru copiii mei, insistă Polina.
— Care copii? Sunteți de șase ani căsătoriți și nu aveți niciunul! Și unde să-i țineți, în apartamentul ăsta îngust?
— Mama glumea doar, murmură Tolik stânjenit.
— Nimeni nu glumește! Familia înseamnă să fim uniți! Ai putea să ne ajuți! țipă Svetlana.
— Nu sunt banii voștri, repetă Polina calm.
Tolik încercă să intervină, dar Polina îl opri:
— Tocmai am îngropat-o pe bunica, iar voi îmi cereți bani?!
Svetlana sări brusc în picioare și strigă:
— Ai venit dintr-un sat prăfuit, l-ai prins pe fiul meu în mreje și acum îți umpli buzunarele!
Polina se ridică și ea, brusc limpede la minte.
— Nu-ți voi permite să vorbești așa despre familia mea!
Tolik se băgă între ele, speriat.
— Fetelor, vă rog, nu vă certați!
— Nu e o ceartă. Doar văd totul clar acum, spuse Polina liniștit.
Îl privi direct în ochi pe soțul ei:
— Știai că mama ta o să ceară bani? Ați vorbit despre asta dinainte?
Tolik își coborî privirea.
— Am vorbit… doar ne gândeam că ai putea să ne ajuți puțin…
În acel moment, Polina înțelese totul. Parcă nu-l mai recunoștea.
Fără să mai spună nimic, îi strânse hainele într-o geantă mare și arătă spre ușă:
— Plecați. Amândoi.
După ceartă, Polina se simți, pentru prima dată după mult timp, ușurată. Câteva zile mai târziu schimbă încuietorile și își schimbă numărul de telefon. O săptămână mai târziu depuse cererea de divorț.
În sfârșit, începu să trăiască pentru ea însăși — fără rude lacome și fără povara trecutului. Cu banii lăsați de bunica, își cumpără o mică garsonieră și începu o viață nouă.
Într-o zi, privind fotografia bunicii, zâmbi și șopti:
— Mulțumesc, bunico. Nu mi-ai lăsat doar bani — mi-ai deschis ochii.
