Capitolul 1. Ușa care nu mai este a mea
Lidia nu i-a răspuns Alinei. A rămas pur și simplu nemișcată și privea. Mult timp. Pătrunzător. De parcă încerca să fixeze fiecare detaliu al acestei scene în memorie, ca mai târziu să își poată demonstra că totul fusese real.
Ceașca din mâinile Alinei.
Halatul ei pe spătarul scaunului.
Papucii străini lângă intrare.
Viața ei… care nu îi mai aparținea.
— Pune-o jos, — spuse Lidia încet, privindu-se la ceașcă. — Este a mea.
Alina ezită, dar Valentina Petrovna interveni imediat.
— Nu mai este. Tot ce a fost „al tău” a rămas în acele pungi. Aici, de acum, se aplică alte reguli.
Serghei se mișcă neliniștit, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar își băgă doar mâinile mai adânc în buzunare.
Iată-l pe soțul ei. Cinci ani de căsnicie. O singură privire era suficientă pentru a înțelege totul.
— Serghei… — Lidia făcu un pas spre el. — Măcar privește-mă.
El ridică ochii. Și în ei nu era nici rușine, nici regret. Doar oboseală. Și iritare.
— Lida, nu începe. Ne-am înțeles. Totul era… normal, până a devenit greu. Tu te-ai schimbat. Spitale, plângeri, stări… Eu nu sunt obligat…
— Nu ești obligat să fii om? — îl întrerupse ea.
Holul rămase în tăcere.
Chiar și Alina se opri din băut.
— Tocmai am ieșit din operație, — adăugă Lidia încet. — N-ai venit nici măcar să mă iei.
— Am muncă, — spuse tăios Serghei. — Și ajunge cu victimizarea. Nu suntem într-un film.
Cuvintele acestea au lovit mai puternic decât o palmă.
Nu suntem într-un film.
Deci în viața reală asta e permis?
Să-ți arunci soția ca pe un obiect inutil, în ziua în care se întoarce din spital.
— Lidia, — spuse rece soacra ei, cu un zâmbet rece, — exagerezi. Nimeni nu te aruncă afară. Doar eliberăm spațiu pentru noua viață a fiului meu.
— Pe cheltuiala mea? — întrebă Lidia încet.
— Pe cheltuiala bunului-simț.
Lidia încuviință încet.
Se apropie de pungi. Se lăsă în genunchi cu dificultate, strângând durerea din corp, și începu să își verifice lucrurile. Totul era amestecat: haine, cărți, fotografii.
Fotografii…
Scoase una.
Nunta. Serghei îi ține mâna și zâmbește.
De parcă ar fi fost alt om.
— Ia și asta, — spuse tăios Valentina Petrovna. — Nu avem nevoie de trecut.
Lidia se ridică încet.
Cu efort.
Se apropie de ușă și apucă mânerul.
Și se opri brusc.
— Cheile, — îi aminti soacra.
Lidia se întoarse.
Îi privi pe toți.
Și pentru prima dată în acea seară… zâmbi.
Liniștit. Aproape imperceptibil.
— Desigur, — spuse ea.
Puse cheile pe dulap.
Dar nu își retrase imediat mâna.
— Doar că ați uitat un detaliu… — vocea ei deveni mai fermă.
Serghei se încruntă.
— Ce detaliu?
Lidia îl privi direct în ochi.
— Apartamentul acesta nu este pe numele tău.
În hol se lăsă din nou tăcerea.
Dar de data aceasta era diferită.
Mai grea.
— Ce? — întrebă încet Serghei.
Lidia eliberă cheile.
Deschise ușa.
Făcu un pas afară.
Și adăugă fără să se întoarcă:
— Este pe numele mamei mele.
Ușa se închise.
Și în acel moment, niciunul dintre ei nu înțelegea încă… că adevărata furtună abia începea.
Capitolul 2. Documentele care schimbă totul
Ușa se închise, dar cuvintele Lidiei rămaseră în interior ca un ecou imposibil de ignorat.
O secundă.
Două.
Și brusc Valentina Petrovna se întoarse spre fiul ei.
— Ce a fost asta?!
Serghei stătea nemișcat. Fața îi era palidă, iar privirea îi sărea între ușă și podea.
— Ea… greșește… — mormăi el. — Apartamentul e al meu… a fost al meu…
— „A fost”? — repetă mama lui, ascuțit. — Îți dai seama ce spui?!
Alina puse cu grijă ceașca pe masă, de parcă se temea să nu rupă nu doar sticla, ci întregul echilibru fragil al acelei încăperi.
— Poate că ea doar… — începu ea, dar Valentina o întrerupse imediat:
— Pe tine nu te-a întrebat nimeni!
Serghei își trecu mâna peste față. În minte îi reveniră fragmente: documente, discuții, semnături puse „pe pilot automat”, încredințându-se soției sale.
— A fost o schimbare de proprietate… — spuse în cele din urmă. — La renovare… am luat credit… Lidia a spus că e mai simplu pentru taxe…
— Vrei să spui că ai trecut apartamentul pe numele soacrei tale? — vocea Valentinei deveni rece ca gheața.
— Temporar… trebuia să îl returneze…
— Trebuia? — șuieră ea. — Și dacă nu îl returnează?
În cameră se lăsă o tăcere grea.
Și pentru prima dată, în ochii lui Serghei apăru frica.
Frica adevărată.
— Nu poate face asta… — spuse el, dar fără convingere. — Suntem familie…
Valentina Petrovna râse scurt, fără urmă de umor.
— Familie? Tocmai ți-ai aruncat „familia” pe scări. După operație! — arătă spre ușă. — Și acum te bazezi pe corectitudinea ei?
Serghei tăcu.
Pentru că răspunsul era deja evident.
Alina se apropie cu grijă, ca și cum îi era teamă că orice cuvânt greșit ar putea înrăutăți și mai mult situația.
— Serioja, poate ar trebui să o sunăm? Să vorbim calm… — propuse ea încet.
— S-o sunăm?! — izbucni Valentina. — A spus asta intenționat ca să ne sperie! Încearcă să ne manipuleze!
Dar chiar și ea nu mai suna la fel de sigură ca înainte.
În acel moment, din hol se auzi zgomotul liftului.
Toți trei încremeniră.
Pași.
Lenti.
Întorcându-se.
Sergei fu primul care se repezi la ușă și o deschise brusc.
Lidia stătea în prag.
Fără sacoșe.
Fără geantă.
Doar cu un dosar în mână.
— Am uitat ceva, — spuse calm.
Intră înăuntru ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca și cum acesta încă ar fi fost casa ei.
Și poate… chiar era.
Puse dosarul pe masă și îl deschise încet, cu grijă.
— Dacă tot ați decis să „începeți o viață nouă”, — spuse privind spre Sergei, — haideți să începem cu adevărul.
Scoase primul document.
Sergei îl recunoscu imediat.
Contract de donație.
Semnat chiar de el.
— Asta… a fost temporar, — mormăi el. — Ne-am înțeles…
— Ne-am înțeles la multe lucruri, — îl întrerupse Lidia. — De exemplu, că vei fi alături de mine. Ți-amintești?
Liniște.
— Dar dacă înțelegerile nu mai contează pentru tine… — ridică din umeri, — atunci rămânem la acte.
Valentina smulse documentul și îl citi rapid, apoi deveni palidă.
— Asta… chiar este pe numele mamei tale…
— De aproape un an, — confirmă calm Lidia.
Alina făcu un pas înapoi, ca și cum podeaua devenise instabilă.
— Și acum ce? — întrebă răgușit Sergei.
Lidia îl privi mult timp.
— Acum… — vocea ei deveni rece ca oțelul, — eu decid cine rămâne aici.
Pauză.
— Și credeți-mă… nu o să vă placă decizia mea.
Capitolul 3. Casa care alege adevărul
Liniștea din apartament deveni densă, aproape materială. Părea că și pereții ascultă și judecă.
Lidia stătea lângă masă, sprijinindu-se ușor de ea. Durerea din abdomen îi amintea că este încă acolo, dar ea rămânea dreaptă — nu doar fizic, ci și pentru prima dată după mult timp… interioară.
Sergei se uita la ea ca și cum o vedea pentru prima dată.
— Lida… hai să nu exagerăm, — spuse el precaut. — O rezolvăm. Calm. E doar o neînțelegere.
— Neînțelegere? — își înclină ușor capul. — Așa numești ziua în care m-ai dat afară după operație?
El strânse buzele.
Nu exista răspuns.
Și nu avea să existe.
Valentina se ridică brusc, ca pregătită de luptă:
— Ascultă-mă bine, fată. Da, poate acum actele sunt de partea ta. Dar viața nu e despre hârtii. E despre relații, oameni, influență. Crezi că ne poți da pur și simplu afară?
Lidia se întoarse încet spre ea.
— Și voi credeți că mă puteți trata ca pe un obiect?
Alina stătea tăcută lângă perete. Încrederea ei dispăruse. Nu mai părea „viitorul”, ci o greșeală în care nici ea nu mai credea.
— Nu vreau scandal… — șopti ea. — Poate ar trebui să discutăm…
— E târziu, — spuse calm Lidia.
Închise dosarul.
Sunetul fu ca o lovitură.
— Aveți două ore, — spuse clar. — Să vă strângeți lucrurile și să părăsiți apartamentul.
Sergei făcu un pas înainte:
— Nu poți face asta!
— Pot, — răspunse ea. — Și, spre deosebire de voi, o fac corect. Vă dau timp.
— E casa mea! — izbucni el.
Lidia îl privi direct în ochi.
— A fost.
Cuvântul căzu ca o sentință.
Valentina se albi, dar nu cedă:
— O să regreți.
Și atunci Lidia zâmbi.
Liniștit.
Curat.
— Eu am fost deja singură, — spuse ea. — Toți acești ani. Doar că trăiam cu voi.
Liniște.
Pentru prima dată, cuvintele chiar durură.
Alina coborî privirea. Sergei se întoarse. Valentina rămase fără replică.
Lidia deschise fereastra.
Aerul rece intră în cameră.
— Știți unde ați greșit? — spuse ea încet. — Ați crezut că sunt slabă. Că pot fi folosită până vă convine… și apoi aruncată.
Se întoarse.
— Dar oamenii slabi nu supraviețuiesc trădării. Ei se frâng.
Pauză.
— Eu am supraviețuit.
Sergei închise ochii.
A înțeles.
Nu apartamentul.
Ci omul.
— Lida… putem repara totul…
Ea clătină din cap.
— Nu.
Un cuvânt. Final.
După o oră și jumătate, valizele erau gata.
Lidia trecu încet prin camere. Atingea pereții. Masa. Mobila.
Nu își lua rămas bun de la un loc.
Ci de la o iluzie.
Când ușa se închise în urma lor, rămase singură.
Și pentru prima dată… nu simți gol.
Luă telefonul.
— Mamă, — spuse încet. — S-a terminat.
Pauză.
— Nu… acum începe.
