Alina nu-și amintea cum ajunsese pe stradă. Aerul rece i-a lovit fața, dar aproape că nu l-a simțit — de parcă trupul ei se desprinsese de realitate și nu mai reacționa la nimic. În mintea ei răsuna o singură idee, obsesiv, apăsător:
„Am fost aproape.”
— Aproape… — a repetat ea încet, așezându-se în mașină. Vocea îi era răgușită, parcă străină. — Atunci de ce nu ai ieșit?!
Mâinile îi tremurau când a introdus cheia în contact. Degetele îi erau reci și nesigure. În interior, totul se împotrivea — frică, îndoială, durere — dar undeva, în adâncul sufletului, știa deja unde merge.
La oficiul stării civile de pe strada Griboedov.
Cu cincisprezece ani în urmă, locul acela fusese începutul unei vieți noi… și, în același timp, punctul în care ceva se rupsese definitiv în ea.
Drumul i s-a părut nesfârșit. Fiecare semafor o irita, fiecare secundă se întindea chinuitor. Respirația îi era sacadată, iar inima îi bătea haotic. Când, în sfârșit, a parcat, avea senzația că inima îi va sări din piept.
Clădirea aproape că nu se schimbase. Aceleași trepte, tocite de timp. Aceleași uși grele, martore la nenumărate începuturi și sfârșituri.
Doar ea era diferită.
Alina a urcat încet și a intrat. În hol era liniște — o zi obișnuită de lucru, puțini oameni. Aerul mirosea a hârtie și lemn vechi. În spatele ghișeului stătea o femeie de vreo șaizeci de ani, răsfoind niște documente.
— Scuzați-mă… — vocea Alinei a sunat nesigură. — Lucrați aici de mult timp?
Femeia a ridicat privirea și a privit-o atent.
— De foarte mult timp. De ce întrebi?
Alina a înghițit în sec.
— Acum cincisprezece ani… pe douăzeci și trei august… a avut loc aici o căsătorie. Alina Sergheeva și Dmitri Krîlov.
Femeia s-a încruntat ușor, încercând să-și amintească.
— A trecut mult timp…
Alina era deja gata să plece, când femeia a spus brusc:
— Stai… — s-a ridicat încet. — Nu era aceea nunta la care mireasa se uita tot timpul spre intrare?
Alina a încremenit.
— Da… eu eram.
Femeia a oftat greu.
— Îmi amintesc.
Lumea parcă s-a clătinat în jurul Alinei.
— Atunci… nu ați văzut un bărbat? — a întrebat ea cu voce tremurată. — Ar fi putut fi afară.
Femeia a tăcut o clipă, ca și cum ar fi ezitat.
— Ba da, — a spus în cele din urmă.
Inima Alinei s-a oprit pentru o fracțiune de secundă.
— Ce?.. — a șoptit ea.
— Stătea lângă fereastră, în lateral. Nu a intrat. Doar privea.
Alina a simțit cum pământul îi fuge de sub picioare.
— De ce… de ce nu mi-ați spus?!
— M-am apropiat de el, — a răspuns calm femeia. — I-am spus: „Fiica dumneavoastră vă așteaptă.” Dar el doar a dat din cap.
— Ce a spus?..
Femeia și-a plecat privirea.
— „Nu pot.” Atât.
— Nu poate?! — vocea Alinei s-a frânt. — De ce nu poate?!
— Era… ciudat. Palid. Îi tremurau mâinile. Am crezut că poate băuse… sau era bolnav.
Alina a făcut un pas înapoi.
Nu. Asta nu avea sens.
— A plecat? — a întrebat ea încet.
— Nu. A rămas până la final. Până când ai ieșit. Și apoi… a dispărut.
Tăcerea a căzut grea.
— A văzut… cum eu… — Alina nu a putut termina.
— A văzut tot, — a încuviințat femeia. — Și plângea.
Cuvintele acelea au sfâșiat ceva în interiorul ei.
— Plângea?.. — a repetat ea abia auzit.
Amintirile au năvălit. Ea, în rochie albă. Un zâmbet forțat. Privirea fixată pe ușă.
Iar el… fusese acolo.
Privea.
Și nu a făcut nimic.
— Mulțumesc… — a șoptit ea și a ieșit încet.
Afară, aerul i s-a părut greu de respirat. S-a sprijinit de perete și și-a acoperit fața cu mâinile.
— De ce?.. — a izbucnit printre lacrimi. — De ce nu ai venit?!
Telefonul a început din nou să sune.
Mama.
Alina a privit ecranul câteva secunde, apoi a răspuns.
— Ai avut dreptate… — a spus înfundat. — A fost acolo.
— Ce? — mama nu a înțeles.
— Stătea în fața oficiului. Tot timpul. M-a văzut.
O pauză.
— Și?.. — a întrebat mama cu grijă.
Alina a strâns telefonul în mână.
— Și nu a venit la mine.
De cealaltă parte s-a auzit un oftat greu.
— Ei bine. Acum știi totul.
Dar Alina a clătinat din cap.
— Nu, mamă… — a spus încet. — Acum nu mai știu nimic.
Pentru că asta era mai rău.
Mult mai rău.
Dacă nu ar fi venit, ar fi putut găsi o explicație. A uitat. S-a speriat. Nu a vrut.
Dar dacă a fost acolo… și nu a făcut niciun pas…
Atunci exista un motiv.
Iar acel motiv era mai înfricoșător decât orice adevăr.
Alina și-a ridicat privirea spre parcare.
Mașini.
Rânduri de mașini.
Și, deodată, i s-a părut că printre ele vede una anume — veche, uzată, cu vopseaua ștearsă…
S-a îndreptat brusc.
— Nu… — a șoptit.
Cuvintele mamei i-au răsunat din nou în minte:
„Știu totul.”
Prea sigur.
Prea dur.
Și dacă…
Alina s-a întors brusc și s-a îndreptat spre mașina ei.
Acum trebuia să pună o singură întrebare.
Iar răspunsul putea distruge totul.
