**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
„Dacă nu vii acasă în seara asta, mâine opresc definitiv toate plățile pentru Lucia.”
Am închis telefonul fără să-i mai răspund.
În dimineața următoare, Alexandru s-a dus la spital. Nu pentru că înțelesese brusc gravitatea faptelor sale, ci pentru că mesajele lui rămâneau fără răspuns și voia să afle dacă îi spusesem adevărul.
La secția unde fusese internată Lucia, o asistentă i-a confirmat că sora mea murise.
Alexandru a rămas câteva clipe în fața patului gol, apoi a cerut să vorbească cu administrația. Voia să știe de ce nu fusese informat.
Acolo a aflat însă ceva ce nu se aștepta să audă.
Spitalul trimisese trei solicitări pentru aprobarea cheltuielilor medicale. Prima fusese transmisă după-amiază, a doua fusese marcată drept urgentă, iar în cea de-a treia se preciza clar că starea Luciei se agrava rapid.
Alexandru a cerut copiile documentelor și a observat imediat orele la care fuseseră trimise.
Toate solicitările ajunseseră înainte ca eu să mă prezint la sediul firmei.
A chemat-o imediat pe Patricia.
— Ai primit aceste solicitări?
— Da.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ți-am spus.
Patricia și-a scos telefonul de serviciu și i-a arătat conversația.
Ea îi scrisese:
„Spitalul cere aprobarea urgentă pentru Lucia. Daniela vine spre sediu și spune că situația este gravă. Autorizez?”
Răspunsul lui Alexandru fusese categoric:
„Nu. Menține blocarea. Daniela trebuie să înțeleagă că nu poate obține ce vrea făcând scandal.”
Mai târziu, Patricia îl avertizase din nou că starea Luciei se înrăutățea.
Alexandru răspunsese:
„Am spus nu. Discut eu cu Daniela după ședințe.”
În acel moment adevărul devenise imposibil de evitat.
Patricia nu ascunsese nimic.
Sistemul nu dăduse greș.
Alexandru fusese informat și refuzase.
Când a acuzat-o pe Patricia că îl mințise spunând că situația se stabilizase, ea i-a răspuns rece:
— Iar tu ai refuzat plata.
Alexandru i-a ordonat să iasă din birou.
Înainte să plece, Patricia s-a întors spre el.
— Poți să mă concediezi. Mesajele tot rămân.
În aceeași după-amiază, avocatul lui Alexandru a primit actele de divorț.
Exista însă și o problemă mult mai serioasă: anexa convenției noastre matrimoniale, prin care Alexandru se obligase în scris să suporte cheltuielile medicale necesare Luciei pe durata căsătoriei.
Avocatul l-a întrebat direct dacă exista dovada scrisă că primise solicitarea și refuzase plata.
După câteva clipe de tăcere, Alexandru a recunoscut:
— Da.
Avocatul i-a cerut să nu șteargă nimic și să nu mă mai contacteze direct în legătură cu situația.
Pentru prima dată, Alexandru se confrunta cu o problemă pe care nu o putea rezolva dând ordine.
Între timp, la Cluj, dormisem aproape paisprezece ore.
Când m-am trezit, Mara era în bucătărie. Telefonul meu nou avea doar câteva contacte, printre care numărul avocatei mele, Adriana Petrescu.
Ea m-a sunat în acea după-amiază.
Alexandru susținea că nu refuzase tratamentul Luciei. Pretindea că suspendase temporar aprobarea doar pentru a verifica cheltuielile.
Chiar și acum încerca să ascundă realitatea în spatele unor formulări convenabile.
Dar aveam dovada existenței mesajelor și istoricul solicitărilor trimise de spital.
— Atunci mergem înainte, i-am spus Adrianei.
În acea seară, Alexandru m-a sunat de pe un alt număr.
— Daniela, trebuie să vorbim înainte ca avocații să transforme situația în ceva ce nu este.
— Atunci spune-mi ce este.
După o pauză, a răspuns:
— Am vrut să pun o limită.
— Ai pus-o.
— Nu știam că Lucia va muri.
— Dar știai că medicii spuneau că starea ei se agravează.
A încercat să o aducă în discuție pe Patricia, însă l-am oprit.
— Nu o folosi pe Patricia. Am văzut mesajele. Ai fost informat și ai spus să nu se aprobe plata.
— Temporar.
— Lucia nu avea nevoie de ajutor temporar.
Atunci m-a întrebat ce voiam.
Răspunsul meu a fost simplu:
— Divorțul.
A încercat să mă convingă că ne puteam salva căsnicia. Mi-a spus că aveam nevoie de timp, pentru că pierdusem sarcina și apoi pe Lucia.
— Tocmai ai enumerat motivele pentru care nu mă întorc, i-am răspuns.
Mi-a promis că va schimba tot sistemul.
— Atunci schimbă-l.
— Vino acasă.
— Nu trebuie să fiu acolo ca tu să devii un om mai bun.
I-am cerut doar să respecte ceea ce semnase și să înceteze să-mi transforme plecarea într-o negociere.
În săptămânile următoare, Alexandru a încercat prin avocații săi să prezinte blocarea banilor drept o simplă măsură administrativă.
Dar mesajele spuneau altceva:
„Menține blocarea.”
„Daniela trebuie să înțeleagă.”
Nu verificase costurile.
Folosise banii de care depindea îngrijirea surorii mele pentru a mă pedepsi și controla.
Asta a schimbat întreaga negociere.
Nicio hotărâre nu a stabilit că Alexandru provocase moartea Luciei și nici eu nu am susținut ceva ce medicii nu puteau demonstra.
Însă încălcarea obligațiilor financiare pe care și le asumase era documentată.
În cele din urmă, Alexandru a încetat să mai conteste divorțul și a acceptat înțelegerea financiară negociată de avocați.
Eu nu m-am întors la el.
Câteva luni mai târziu, am revenit la București pentru a semna ultimele acte.
Alexandru mă aștepta singur pe coridor.
— Daniela, vreau să-ți spun ceva fără să-ți cer nimic.
Am rămas pe loc.
— Am citit mesajele de zeci de ori. Cel mai rău este că îmi amintesc perfect momentul când am scris „menține blocarea”. Nu eram ocupat. Nu eram confuz. Eram furios că veniseși la firmă.
Pentru prima dată nu încerca să-și minimalizeze faptele.
— Știu, i-am spus.
— Dacă aș putea schimba ce s-a întâmplat…
— Nu poți.
A dat din cap.
— Știu.
M-am îndreptat spre ieșire.
— Daniela?
M-am întors.
— Ce ai făcut cu cei 12 lei?
L-am privit.
— Au rămas în cont.
Nu mai avea nimic de spus.
Am ieșit din clădire și am închis ușa în urma mea.
Cei 12 lei au rămas acolo.
Alexandru nu mai era soțul meu.
Iar eu nu m-am mai întors niciodată.
