**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Jetul de apă a lovit chiar în mijlocul mesei.
Soacra mea a scos un țipăt.
Dosarul alb a fost aruncat într-o parte, iar foile s-au împrăștiat printre farfurii. În câteva secunde, apa le-a lipit de fața de masă.
— Cristina!
Am îndreptat furtunul spre grătar.
Cărbunii au început să sfârâie, apoi s-au stins sub jetul puternic. Un nor gros de abur și fum s-a ridicat deasupra curții.
— Ai înnebunit?! a strigat Bogdan.
Am dat drumul mânerului.
Dintr-odată, s-a făcut liniște.
— Petrecerea s-a terminat.
Georgiana s-a repezit spre masă și a început să adune foile ude.
— Actele! Nenorocito, ai distrus toate actele!
— Atunci tipăriți altele.
S-a oprit și m-a privit uluită.
— Poftim?
— Hârtiile nu sunt problema. Problema este că eu nu voi semna nimic.
Ciprian s-a apropiat de mine.
— Cristina, hai să discutăm civilizat.
— Am discutat deja.
— Eu am doi copii.
— Știu.
— Și unde vrei să-i cresc?
L-am privit drept în ochi.
— Nu știu, Ciprian. Dar sigur nu în jumătatea mea de casă.
A râs scurt.
— Jumătatea ta? Bogdan mi-a spus că va rezolva totul.
Mi-am întors încet privirea spre soțul meu.
— Ce ți-a spus?
Ciprian și-a dat seama prea târziu că dezvăluise ceva ce nu trebuia.
— Nu acum, a intervenit Bogdan.
— Ba chiar acum.
M-am apropiat de el.
— Ce i-ai promis fratelui tău?
— Cristina…
— Răspunde-mi.
Ciprian a răspuns în locul lui:
— Mi-a spus că până la vară jumătatea dinspre grădină va fi a noastră.
Am rămas nemișcată, cu furtunul în mână.
— A voastră?
— Da. Am vorbit deja cu niște oameni pentru gard și am comandat materiale.
M-am uitat din nou la Bogdan.
— I-ai promis fratelui tău casa mea?
— Nu i-am promis-o. Am spus doar că vom găsi o soluție.
— Nu. I-ai spus că până la vară va primi jumătate.
— Pentru că eram convins că vei înțelege!
— De aceea m-ai adus astăzi aici?
N-a răspuns.
— Mi-ai spus că venim singuri să facem curățenie.
— Dacă îți spuneam adevărul dinainte, refuzai să vii.
— Exact.
— Tocmai asta era problema!
Și-a desfăcut brațele, de parcă tocmai demonstrase că avea dreptate.
— Știam că nu vei asculta. De aceea am vrut să fim cu toții aici și să discutăm.
Am privit în jur.
Erau doisprezece oameni.
Mama lui.
Fratele lui.
Soția fratelui.
Documentele erau deja pregătite.
Pixul aștepta pe masă.
Iar Ciprian făcuse deja planuri pentru curtea mea.
Asta nu fusese o discuție.
Fusese o ambuscadă.
— Aveți cinci minute să plecați.
Georgiana aproape a sărit de pe loc.
— Tu ne dai afară pe noi?
— Da.
— Inclusiv pe mama soțului tău?
— Da.
— Bogdan!
Soțul meu s-a apropiat.
— Închide apa și termină circul ăsta.
Am ridicat furtunul, dar am ținut duza îndreptată spre pământ, între noi.
— Nu mă atinge.
S-a oprit.
— Mă ameninți?
— Nu. Îți spun doar să nu pui mâna pe mine.
M-am întors spre ceilalți.
— Luați-vă lucrurile și plecați.
Unii au început imediat să-și strângă gențile și sacoșele.
Un bărbat mai în vârstă s-a apropiat de Bogdan.
— Eu cred că ar trebui să plecăm. Ați mers prea departe.
Georgiana s-a întors furioasă spre el.
— Tu să nu te bagi!
— Georgiana, femeia a spus nu. Casa este a ei.
Era prima persoană din familia lor care spunea asta cu voce tare.
Georgiana a plecat bombănind.
Ciprian însă a mai rămas.
— Și eu ce fac acum cu materialele?
— Ce materiale?
— Cele pentru gard și terasă.
— Folosește-le la casa ta.
— Dar eu n-am casă!
— Atunci nu trebuia să cumperi materiale pentru a mea.
— Dar Bogdan mi-a spus…
— Atunci vorbește cu Bogdan.
A luat-o pe Raluca și a plecat.
În câteva minute, curtea s-a golit.
Am rămas doar eu și Bogdan.
El privea cioburile vazei.
— Ai făcut un spectacol frumos.
M-am uitat la el.
— Eu?
— Da, tu. Puteai pur și simplu să spui nu.
Am râs.
— Am spus nu.
A tăcut.
— De câte ori trebuia să repet?
— Mama s-a enervat.
— Tu ai spart vaza.
— Eram nervos.
— Tu ai pregătit actele.
— Voiam doar să-mi ajut fratele.
— I-ai promis jumătate din proprietatea mea înainte să vorbești cu mine.
— Sunt soțul tău!
— Asta nu înseamnă că ești proprietarul lucrurilor mele.
— Dumnezeule, Cristina! Este doar o casă veche!
— Atunci de ce o vrea fratele tău atât de mult?
N-a știut ce să răspundă.
Am pornit spre poartă.
— Unde pleci? m-a întrebat.
— Nu eu plec. Tu pleci.
— Poftim?
— În seara asta nu rămâi aici.
A râs.
— Sunt soțul tău.
— Mi-ai mai spus.
— Și crezi că poți să mă dai afară cu furtunul?
— Nu. Te dau afară pentru că proprietatea este a mea.
S-a apropiat.
— Și mâine ce faci?
— Mâine mă întorc la București și vorbesc cu un avocat.
A încremenit.
— Pentru ce?
— Pentru divorț.
A râs din nou, dar de data aceasta râsul i s-a stins imediat.
— Vrei să divorțezi pentru o ceartă?
— Nu.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că ai promis fratelui tău jumătate din moștenirea mea. Pentru că ai pregătit documente fără să-mi spui. Pentru că ai adus doisprezece oameni aici ca să mă presați. Și pentru că, atunci când am refuzat, ai distrus intenționat ceva despre care știai cât de important era pentru mine.
— Vom discuta când te liniștești.
— Sunt foarte liniștită.
— Cristina…
— Pleacă.
Și a plecat.
A doua zi am fotografiat lacătul rupt, tocul deteriorat și toate lucrurile stricate.
Mi-am pus actele de proprietate într-un loc sigur și am schimbat încuietorile.
Apoi am vorbit cu un avocat.
Nu exista nicio soluție juridică miraculoasă.
Nu puteam divorța într-o săptămână.
Iar faptul că acea casă era moștenirea mea nu însemna că toate bunurile acumulate în doisprezece ani de căsnicie puteau fi împărțite într-o singură după-amiază.
Dar un lucru îl știam sigur:
nu mai voiam să fiu soția lui Bogdan.
Trei zile mai târziu, a venit la apartamentul nostru.
— Trebuie să vorbim.
L-am lăsat să intre.
— Mama a exagerat.
— Mama ta nu a pregătit singură contractul.
A tăcut.
— Tu ai făcut-o?
— Am cerut ajutor ca să vedem cum s-ar putea rezolva.
— Fără mine.
— Pentru familie.
— Pentru familia cui?
A oftat.
— Iar începi?
— Da. Pentru că vreau să aud răspunsul.
— Ciprian este fratele meu.
— Exact.
— Are copii.
— Știu.
— Noi nu avem.
Am rămas cu ochii la el.
— Deci asta era socoteala ta?
— Nu pune problema așa.
— Atunci cum s-o pun?
— Casa aceea oricum va ajunge cândva la cineva.
— Și tu ai hotărât deja la cine.
— M-am gândit că ar fi normal să rămână în familie.
Am râs.
— Bogdan, bunicii mei sunt familia de la care vine casa.
N-a răspuns.
— Și vaza?
A făcut un gest nepăsător cu mâna.
— Îți cumpăr alta.
În clipa aceea am înțeles că nu mai exista nimic de reparat între noi.
— Nu vreau alta.
— Era doar o vază, Cristina.
— Exact. Și după trei zile încă nu înțelegi de ce faptul că ai spart-o contează.
A schimbat tactica.
— Vrei să arunci doisprezece ani de căsnicie pentru o casă?
— Nu divorțez din cauza unei case.
— Atunci de ce?
— Pentru că ai crezut că ai dreptul să iei ceva ce îmi aparține, să-l promiți fratelui tău și apoi să mă presezi și să mă umilești până când accept.
— Nu am vrut să te umilesc.
— Ai adus doisprezece oameni și un contract pe care eu nu-l văzusem niciodată.
A tăcut.
— Dacă mă iubeai, măcar mă ascultai.
L-am privit.
— Dacă tu mă iubeai, nu-i promiteai fratelui tău casa bunicilor mei.
Nu ne-am împăcat.
Am depus actele pentru divorț.
Ciprian m-a sunat de două ori.
Prima dată a încercat să mă convingă.
— Copiii mei nu au nicio vină.
— N-am spus că au.
— Atunci de ce îi pedepsești?
— Faptul că nu le ofer jumătate din casa mea nu înseamnă că îi pedepsesc.
A doua oară mi-a vorbit despre banii pe care îi cheltuise deja.
— Am plătit avansul pentru materiale.
— Cere-i banii lui Bogdan. El ți-a promis proprietatea.
După aceea, Ciprian nu m-a mai sunat.
Georgiana, în schimb, mi-a trimis mesaje luni întregi.
Într-unul dintre ele mi-a spus că distrusesem familia „pentru niște ziduri și niște vechituri”.
Nu i-am răspuns.
Divorțul a durat.
Au existat discuții despre bunurile noastre comune, despre bani și despre apartamentul în care locuiserăm împreună.
Dar casa bunicilor mei nu a ajuns niciodată la Ciprian.
Nu i-am dat niciun metru din teren.
Nu a tăiat mărul.
Nu a dărâmat sera.
Nu a construit piscina.
Iar Bogdan nu s-a mai întors acolo niciodată după ziua grătarului.
Când divorțul s-a încheiat, despărțirea noastră a devenit definitivă.
Nu l-am primit înapoi.
Nici cu familia lui nu am mai reluat legătura.
În primăvara următoare am reparat singură tot ce am putut, iar pentru restul am chemat oameni pricepuți.
Am pus un lacăt nou la șopron.
Am reparat tocul ușii.
Am prins din nou perdeaua brodată de bunica mea.
Vaza nu mai putea fi salvată.
Totuși, am păstrat unul dintre cioburile ei verzi într-o cutie, alături de lucrurile bunicii.
Într-o sâmbătă am ieșit în curte.
Mărul era plin de flori.
Sera era încă acolo.
Hortensiile începeau să înfrunzească.
Casa nu ajunsese la Ciprian.
Bogdan nu mai era soțul meu.
Iar familia lui nu mai putea hotărî ce aveam voie să fac cu lucrurile pe care propria mea familie mi le lăsase mie.
