**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
— Nimeni, spuse Cătălin.
— Cum adică?
— Nimeni altcineva nu mai are cheie. Doar mama și Mirela.
L-am privit fără să spun nimic pentru câteva clipe.
— „Nu mai are” sau „nu are”?
Cătălin ezită.
— Andreea…
— Răspunde-mi.
— În momentul ăsta, doar ele două au cheie.
Pentru mine a fost suficient.
— Mâine schimb încuietoarea.
Doina izbucni imediat:
— Cum adică schimbi încuietoarea?!
M-am întors spre ea.
— Exact așa cum am spus.
— Cătălin, spune-i că nu poate face așa ceva!
M-am uitat și eu la el.
Timp de câteva secunde a rămas tăcut.
Apoi a spus:
— Ba poate.
Doina îl privi uluită.
— Ce-ai spus?
— Este și casa ei, mamă.
— Dar eu sunt mama ta!
— Știu.
— Atunci fă ceva!
Cătălin trase aer adânc în piept.
— Da. O să fac.
Se întoarse spre ea.
— Tu și Mirela plecați acum.
Mirela sări imediat:
— Vorbești serios?!
— Da.
— Ne dai afară din cauza ei?
Cătălin își frecă fruntea obosit.
— Nu vă dau afară din cauza ei. Vă cer să plecați pentru că ați stat în casa noastră și ați jignit-o.
— Aha, acum dintr-odată este casa „voastră”!
— Da, mamă. Este casa noastră.
Doina scoase cheia din buzunar și o aruncă pe masă.
— Atunci păstrați-vă casa!
M-am uitat la cheie, dar nici măcar nu m-am aplecat să o ridic.
Oricum, a doua zi urma să schimb încuietoarea.
Mirela însă nu părea pregătită să plece.
— Și eu ce fac cu banii?
Am privit-o.
— Care bani?
— Cei 800. Doar nu crezi că îi pot da înapoi mâine.
— Nici nu ți-am cerut asta.
— Atunci ce vrei?
— Vreau să știu de câte ori ți-a mai dat Cătălin bani fără să-mi spună.
Cătălin s-a uitat la mine.
Mirela s-a uitat la el.
În acel moment am înțeles că nu fusese prima dată.
— De câte ori?
— Andreea, putem discuta noi doi despre asta mai târziu.
— Nu. Discutăm acum.
Mirela își puse geanta pe umăr.
— Nu mă băgați pe mine în problemele voastre de cuplu.
— Vorbim despre banii pe care i-ai primit tu.
— I-am cerut fratelui meu.
— De câte ori?
În cele din urmă, Cătălin răspunse:
— De câteva ori.
— Câte?
— Patru.
Am rămas nemișcată.
— În ce perioadă?
— Cam șase luni.
— Și cât ai dat în total?
— Nu știu exact.
— Ba știi.
A tăcut câteva clipe.
— Puțin peste două mii.
— Cu cei 800 incluși?
— Da.
Nu era o avere.
Dar tocmai asta era problema.
Nu aveam nevoie de o sumă uriașă ca să mă simt trădată.
Era suficient faptul că soțul meu luase în repetate rânduri decizii despre banii noștri fără să mă consulte.
Mirela se înroși.
— Am avut probleme!
— Nu te judec pentru că ai cerut ajutor.
Se opri.
— Atunci pentru ce?
M-am întors spre Cătălin.
— Pe el îl judec pentru că a spus „da” în numele amândurora.
Cătălin își coborî privirea.
Mirela plecă prima.
Doina o urmă.
Înainte să iasă, se întoarse spre fiul ei.
— O să regreți asta.
Cătălin nu răspunse.
Ușa se închise.
Am rămas singuri în bucătărie.
— Îmi pare rău, spuse el.
— Nu vreau scuze. Nu încă.
— Atunci ce vrei?
— Adevărul.
Am tras un scaun și m-am așezat.
— Câte alte lucruri legate de casa noastră ai discutat cu ele fără mine?
— Nimic important.
Am râs amar.
— Cheile nu erau importante?
— Am greșit.
— Banii?
— Și acolo am greșit.
— Faptul că mama ta putea intra aici oricând voia?
— Știu.
— Nu. Știai și înainte. Doar că pentru tine era mai simplu să mă superi pe mine decât să le superi pe ele.
Și-a ridicat privirea.
Cuvintele mele îl loviseră.
— Nu este adevărat.
— Ba da. Pentru că știai că eu rămân.
N-a răspuns.
— Când mama ta se supăra, alergai după ea ca s-o împaci. Când Mirela plângea, îi dădeai bani. Iar când eu îți spuneam că nu mai pot, îmi răspundeai mereu: „Lasă, rezolv eu.”
Mi-am luat geanta.
— Unde pleci?
— La părinții mei.
— Andreea…
— O iau și pe Ilinca.
— Îmi iei copilul?
M-am întors imediat spre el.
— Nu începe cu asta.
A tăcut.
— Nu ți-o iau. Merg câteva zile la părinții mei. Poți s-o vezi, poți veni după ea și putem vorbi. Dar eu nu pot rămâne aici în seara asta și să mă prefac că faptul că ai dat altor persoane cheile casei noastre fără să-mi spui a fost doar o neînțelegere.
— Și noi?
— Despre noi vom vorbi când vei înceta să mai încerci să mulțumești pe toată lumea.
Am plecat.
A doua zi, Cătălin m-a sunat.
— Am schimbat încuietoarea.
Am rămas tăcută.
— Sunt două chei noi. Una pentru mine și una pentru tine.
— Bine.
— Și am verificat toate transferurile către Mirela.
Mi-a spus suma exactă.
De data aceasta nu încercase să ascundă nimic.
— Am făcut și o evidență: ce bani au fost ai mei și ce bani au venit din bugetul nostru comun.
— Cătălin, nu vreau să ținem contabilitate unul cu celălalt.
— Știu. Vreau doar să nu mai existe lucruri pe care să le afli după ce s-au întâmplat.
Era un început.
Dar nu era încă o rezolvare.
Două zile mai târziu, Doina m-a sunat.
Nu am răspuns.
Apoi l-a sunat pe Cătălin.
Eram lângă el când telefonul a sunat.
— Cătălin, sunt în fața casei voastre. Cheia mea nu mai funcționează.
El s-a uitat spre mine.
— Știu, mamă.
— Cum adică știi?
— Am schimbat încuietoarea.
— Atunci vino și dă-mi cheia nouă.
— Nu sunt acasă.
— Când vii?
— Diseară.
— Bine. Atunci îmi faci și mie una.
A urmat o pauză.
— Nu, mamă.
Am rămas nemișcată.
La celălalt capăt al telefonului se făcu liniște.
— Ce-ai spus?
— Nu-ți mai fac o cheie.
— Deci asta a vrut ea!
Cătălin închise pentru o clipă ochii.
Altădată ar fi început imediat să se justifice. Ar fi încercat să îndulcească situația și m-ar fi privit disperat.
De data aceasta nu a făcut-o.
— Nu, mamă. Eu am greșit când v-am dat cheile fără să discut mai întâi cu Andreea.
— Te-a întors împotriva propriei tale familii!
— Andreea este familia mea.
Doina închise telefonul.
Totuși, nu m-am întors acasă în seara aceea.
Nici a doua zi.
Cătălin trebuia să facă mai mult decât să câștige o singură ceartă cu mama lui.
În săptămâna următoare a vorbit și cu Mirela.
Nu i-a cerut să returneze imediat toți banii.
Nici eu nu voiam asta.
Dar i-a spus clar:
— Dacă mai ai nevoie de ajutor, poți să întrebi. Dar nu voi mai promite bani din bugetul nostru înainte să vorbesc cu Andreea.
Mirela i-a spus că soția lui îl ține „sub papuc”.
Cătălin nu și-a schimbat decizia.
Cu Doina a fost mai greu.
Aproape o lună nu a venit la noi.
Le spunea rudelor că nora ei îi „interzisese casa propriului fiu”.
Nu am încercat să mă justific în fața nimănui.
Iar Cătălin nu a mai încercat să mă convingă să cedez doar pentru a păstra liniștea.
După o săptămână m-am întors acasă.
Nu pentru că uitasem ce se întâmplase.
Ci pentru că, pentru prima dată, îl văzusem pe Cătălin punând singur limitele pe care ani întregi îmi promisese că le va pune.
În prima seară i-am spus:
— Dacă mai dai vreodată cuiva cheia casei noastre fără să mă întrebi, data viitoare nu voi pleca doar pentru o săptămână.
— Știu.
— Voi pleca definitiv.
— Am înțeles.
— Și dacă mai dai bani din bugetul nostru altcuiva fără să discutăm înainte?
— Același lucru.
Am rămas împreună.
Dar relația cu familia lui nu a mai fost niciodată ca înainte.
Și nici nu mi-am dorit să fie.
Mirela a rămas multă vreme convinsă că eu îi schimbasem fratele.
Doina nu și-a cerut niciodată scuze pentru lucrurile pe care le spusese în bucătăria noastră.
Poate că nici astăzi nu crede că a greșit cu adevărat.
Dar nu a mai primit nicio cheie.
Nici Mirela.
Nu au mai intrat niciodată în casa noastră fără să ne anunțe.
Și din contul nostru comun nu a mai plecat niciun leu către familia lui fără ca amândoi să știm și să fim de acord.
Câteva luni mai târziu, într-o dimineață de sâmbătă, telefonul lui Cătălin a sunat.
Era Doina.
— Sunteți acasă? Pot să trec pe la voi după ora patru?
Cătălin s-a uitat spre mine.
— Da, mamă. După patru este bine.
A închis.
— Ce este? m-a întrebat când a observat că mă uitam la el.
— Nimic.
Am zâmbit.
— Doar mi-am dat seama că de data asta nu a trebuit să-ți cer eu.
Am rămas căsătorită cu Cătălin.
Nu pentru că într-o seară și-a dat mama afară din casa noastră.
Ci pentru că, după acea seară, a încetat în sfârșit să mai cumpere liniștea mamei și a surorii lui cu timpul meu, cu banii noștri și cu liniștea mea.
Doina și Mirela au rămas familia lui.
Dar eu și Ilinca nu am mai fost familia pe care trebuia să o sacrifice doar pentru că nu era în stare să le spună celorlalte „nu”.
