Lumina puternică a lămpii din sala de operație îi orbea ochii Alinei. Zăcea nemișcată pe masa de operație și asculta bipăitul regulat al aparatelor de monitorizare. Fiecare sunet părea să spargă liniștea sterilă a încăperii.
În timp ce medicii și asistentele se mișcau în jurul ei cu o precizie mecanică, gândurile ei se învârteau în jurul unei întrebări ciudate:
Când anume devenise durerea ceva normal pentru mine?
Pe vremuri se temea de injecții. Chiar și o zgârietură superficială o făcea să se încrunte. Acum însă discuta cu chirurgii despre milimetri, unghiuri și volume de parcă ar fi fost vorba despre un proiect tehnic, nu despre propriul ei chip.
— Aș vrea puțin mai mult volum în buze, spusese ea chiar înainte de anestezie. Vreau ca rezultatul să fie… evident.
Chirurgul ezitase pentru o clipă.
— Alina, sunteți sigură? Există anumite limite. Dincolo de ele pot apărea probleme funcționale.
Un zâmbet slab îi apăruse pe buze.
— Eu am trecut de mult de acele limite, răspunse ea ironic. Așa că nu mai contează.
La scurt timp după aceea, anestezia a tras-o într-un întuneric adânc.
Când s-a trezit, avea impresia că fața îi fusese umplută cu plumb. Buzele îi pulsau dureros, iar pielea era întinsă la maximum. A încercat să le miște ușor.
O durere ascuțită i-a străbătut imediat capul.
O asistentă s-a aplecat asupra ei.
— Nu vă îngrijorați, este perfect normal. Ați vrut mai mult volum și exact asta ați primit.
Alina și-a închis ochii.
„Normal.”
Cât de des auzise cuvântul acesta în ultimii ani?
Mai târziu, stătea singură în salonul de spital. Era liniște. Doar perdelele se mișcau ușor în bătaia aerului condiționat. Încăperea părea rece și lipsită de viață.
Încet, și-a luat telefonul.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să deschidă camera frontală.
A rămas nemișcată.
Chipul reflectat pe ecran părea aproape străin.
Buzele erau uriașe, nenatural de mari, de parcă nu i-ar fi aparținut. Pomeții erau exagerat de ascuțiți, iar bărbia părea mai grea și mai pronunțată decât înainte.
A privit imaginea îndelung.
Și totuși, undeva în adâncul sufletului, a simțit o urmă de satisfacție.
— Acum chiar se observă, șopti ea.
Vocea îi era abia auzită.
Două zile mai târziu s-a întors acasă.
Viața de zi cu zi s-a dovedit însă mult mai dificilă decât își imaginase.
Nu putea consuma alimente solide. Trăia din supe, smoothie-uri și ciorbe strecurate. Chiar și acestea îi provocau dificultăți. Lingura îi tremura adesea în mână. Uneori mâncarea se scurgea pe lângă buze.
Atunci se enerva.
Nu pe ea însăși.
Ci pe propriul corp.
Pe corpul care, în mintea ei, nu reușea să țină pasul cu dorințele sale.
Și conversațiile telefonice deveniseră un chin. Fiecare mișcare a buzelor provoca durere. Din acest motiv, a început să comunice tot mai mult prin mesaje.
Vocea ei se schimbase.
Era mai înfundată.
Mai lentă.
Mai străină.
Într-o zi a sunat-o mama ei.
Încă de la primele cuvinte, Alina i-a simțit îngrijorarea.
— Alina…
A urmat o scurtă pauză.
— Ești bine? Ești sănătoasă?
Alina și-a închis ochii.
— Sigur că da, mamă.
În timp ce vorbea, simțea din nou pulsațiile dureroase din buze.
— Am văzut fotografiile tale, spuse mama încet. Tu… tu ești complet diferită.
Ceva dureros i s-a strâns în piept.
Fără să mai spună nimic, a închis apelul.
Mai târziu, a stat mult timp pe podeaua băii.
Lacrimile îi curgeau pe obraji fără să le poată opri.
Și totuși se enerva din cauza lor.
De ce plâng?
Ei pur și simplu nu înțeleg, își spunea. Nimeni nu înțelege. Este viața mea. Este alegerea mea.
Dar îndoielile nu dispăreau.
Pe rețelele sociale comentariile deveneau tot mai dure.
„Asta nu mai este frumusețe, este un coșmar.”
„Cum poate cineva să se desfigureze singur în halul acesta?”
„Are nevoie de un psihiatru, nu de un chirurg.”
Fiecare comentariu o lovea ca o palmă.
Dar printre critici existau și alte voci.
„Ești curajoasă.”
„Provoci standardele de frumusețe.”
„Ești unică.”
Tocmai aceste cuvinte o ajutau să reziste.
Treptat, Alina a început să nu se mai vadă doar ca pe o femeie.
Se vedea ca pe un simbol.
Ca pe o provocare.
Ca pe cineva care refuza să accepte regulile impuse de alții.
Dacă am ajuns atât de departe, își repeta ea, nu mai pot da înapoi.
Într-o după-amiază s-a întâmplat ceva neașteptat.
În timp ce mergea pe stradă, o fetiță de aproximativ zece ani s-a oprit în fața ei.
A privit-o atent și a întrebat:
— Doamnă, nu vă doare să aveți buze atât de mari?
Alina a rămas surprinsă.
Era obișnuită cu privirile insistente, cu șoaptele și cu fotografiile făcute pe ascuns.
Însă sinceritatea copilului a dezarmat-o.
S-a aplecat ușor spre fetiță.
— Uneori doare, a răspuns ea încet. Dar eu am ales asta.
Fetița s-a gândit câteva clipe.
Apoi a spus ceva ce Alina nu avea să uite niciodată.
— Eu vreau să fiu frumoasă fără durere.
Aceste cuvinte au lovit-o mai puternic decât toate comentariile răutăcioase de pe internet.
În seara aceea, pentru prima dată după foarte mult timp, Alina nu a deschis rețelele sociale.
În schimb, a scos un album vechi cu fotografii.
A început să răsfoiască încet paginile îngălbenite.
Într-o fotografie era în bucătăria ei.
Râdea cu toată inima.
Fără filtre.
Fără operații.
Fără măști.
Doar ea.
În alta era pe plajă.
Vântul îi răvășea părul, iar ea zâmbea către mare.
Alina a privit fotografiile mult timp.
Apoi și-a trecut degetele peste una dintre ele.
— Și asta sunt eu, șopti ea.
Pentru o clipă a simțit un dor profund pentru persoana care fusese odată.
Dar în dimineața următoare vechiul impuls a revenit.
În ciuda durerii.
În ciuda umflăturilor.
În ciuda îndoielilor.
Și-a luat telefonul și i-a scris medicului:
„Când putem face încă o corecție?”
După ce a trimis mesajul, a rămas mult timp privind ecranul.
Pentru că în adâncul sufletului știa deja un adevăr dureros:
Să continue îi era frică.
Dar să se oprească îi era și mai frică.
