**Partea 2 – Continuarea**
Mariana a râs scurt.
— Ce tot spui, Andrei? Toată lumea știe că un bărbat ține casa pe umeri.
Andrei nu și-a desprins privirea de la ea.
— Nu. Toată lumea știe doar ceea ce ai vrut tu să creadă.
A făcut câțiva pași până la biblioteca din sufragerie și a scos un dosar albastru.
L-a pus încet pe masă.
— Vedeți documentul acesta?
Nimeni nu a răspuns.
— Este contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului.
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Și?
Andrei a deschis dosarul.
— Proprietar: Ana.
A întors prima pagină către toți cei aflați la masă.
— Data achiziției… cu șapte ani înainte să mă fi cunoscut pe mine.
În sufragerie s-a lăsat liniștea.
Mătușa Elena și-a pus ochelarii și a privit actele cu atenție.
— Stai puțin… apartamentul este doar al Anei?
— Da.
Mariana a încercat să zâmbească.
— Și ce dacă? Tot fiul meu plătește acum toate cheltuielile.
Andrei a clătinat încet din cap.
— Nu, mamă.
Și-a băgat mâna în buzunar și a scos un alt teanc de documente.
— Când am rămas fără serviciu aproape un an, cine a plătit rata la mașina mea?
Tăcere.
— Cine a plătit facturile?
Tăcere.
— Cine mi-a cumpărat costumul cu care m-am dus la primul interviu?
A ridicat privirea către cei din cameră.
— Ana.
M-am uitat la el fără să pot spune nimic.
Nu știam că își amintea toate acele lucruri.
— Când eram la pământ, ea m-a ținut pe linia de plutire. Nu a spus nimănui. Nici măcar vouă.
Siguranța Marianei începea să dispară încet.
— Tot mama ta sunt…
— Și tocmai de aceea mă doare că ai ales ani întregi să umilești femeia care mi-a fost alături atunci când eu nu mai aveam nimic.
A arătat spre mine.
— Dacă astăzi am un loc de muncă bun, o familie și liniște, este și datorită ei.
Apoi vocea lui a devenit rece.
— Dar de fiecare dată când ai venit aici, ai făcut-o să se simtă străină în propria ei casă.
Nimeni nu a îndrăznit să spună nimic.
Până și copiii din camera alăturată se opriseră din joacă.
Mariana și-a îndreptat spatele.
— Deci pentru ea te întorci împotriva propriei tale mame?
— Nu.
— Mă ridic pentru dreptate.
— Pentru respect.
— Și pentru că mi-au trebuit doisprezece ani să înțeleg că tăcerea mea a rănit-o mai mult decât cuvintele tale.
S-a apropiat de ușa de la intrare.
A luat cheia de rezervă din bolul aflat pe hol.
A întins-o către mama lui.
— Știi de ce ai avut cheia apartamentului nostru?
Mariana nu a răspuns.
— Pentru că am avut încredere în tine.
A lăsat cheia în palma ei.
— Din această seară nu o mai ai.
Femeia a rămas nemișcată.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că, de acum înainte, vei veni aici doar când ești invitată.
— Și doar dacă îți respecți nora.
— Altfel, această ușă va rămâne închisă.
Mătușa Elena s-a ridicat prima.
— Andrei are dreptate.
Am rămas cu gura întredeschisă.
Niciodată nimeni nu o contrazisese pe Mariana.
Dar acum, unul câte unul, ceilalți au început să dea din cap.
— Ana nu a fost niciodată lipsită de respect.
— Mereu ne-a primit frumos.
— Și totuși, tu ai avut întotdeauna ceva să-i reproșezi.
Mariana privea în jur uimită.
Pentru prima dată nu mai avea pe nimeni de partea ei.
Și-a luat geanta fără să mai spună nimic.
Când a ajuns în prag, s-a întors spre Andrei.
— O să regreți.
El a clătinat liniștit din cap.
— Nu.
— Singurul lucru pe care îl regret este că nu am făcut asta cu mulți ani în urmă.
Ușa s-a închis încet.
În apartament s-a așternut o liniște pe care nu o mai simțisem niciodată.
Andrei s-a apropiat de mine.
Mi-a luat mâinile în ale lui.
— Iartă-mă.
Am simțit lacrimile coborându-mi pe obraji, fără să le mai pot opri.
— Pentru ce?
— Pentru fiecare dată când ai fost singură… deși eu eram lângă tine.
L-am îmbrățișat fără să spun nimic.
Iar în seara aceea am înțeles că uneori nu cuvintele schimbă o familie.
Ci momentul în care cineva găsește, în sfârșit, curajul să spună:
„Până aici.”
