**Partea a 2-a – Continuarea**
**Anul acesta nu mai pun mâna pe sapă.**
Soacra mea a rămas fără cuvinte pentru câteva clipe.
Apoi și-a revenit.
— Cum adică nu mai muncești? Grădina asta este a familiei!
Am zâmbit liniștită.
— Exact.
A familiei.
Atunci să muncească toată familia.
Adrian a făcut un pas spre mine.
— Hai, nu începe iar. Dacă ne implicăm toți, terminăm repede.
Am dat din cap.
— Vara trecută nu am fost „toți”.
Eu am săpat.
Eu am plivit.
Eu am udat.
Eu am cărat găleți cu apă.
Eu am făcut zacuscă, murături, compoturi și dulcețuri.
Iar când a venit iarna…
…nu am primit nici măcar un singur borcan.
Soacra mea și-a încrucișat brațele.
— Tot la asta te gândești?
Alina are un copil de crescut.
Avea nevoie de ele.
Am privit-o direct.
— Atunci anul acesta Alina poate avea nevoie și de o sapă.
Chiar în acel moment, cumnata mea a intrat pe poartă.
Avea o cafea într-o mână și telefonul în cealaltă.
— Bună! Ce faceți?
Soacra mea s-a întors imediat spre ea.
— Alina, spune-i și tu ceva. Nu mai vrea să muncească.
Alina a râs.
— Dar… cine mai face conservele anul acesta?
M-am ridicat încet de pe șezlong.
Am închis cartea.
Și i-am răspuns calm:
— Persoana care le va mânca.
Zâmbetul i-a dispărut pe loc.
În curte s-a lăsat liniștea.
Pentru prima dată după mulți ani, nimeni nu mai avea pe cine să poruncească.
M-am așezat din nou pe șezlong.
Mi-am pus ochelarii de soare.
Și am continuat să citesc.
După mai puțin de o oră, Adrian și-a sprijinit sapa de gard.
Era ud leoarcă de transpirație.
— Nu mai pot…
Alina se plângea că o doare spatele.
Soacra mea murmura că pământul era prea tare.
Am închis cartea și m-am apropiat de ei.
— Exact asta făceam eu în fiecare weekend.
Doar că pe mine nimeni nu mă întreba dacă sunt obosită.
Mi-am strâns șezlongul.
L-am pus în portbagaj.
Și am plecat.
În acel an mi-am făcut propria grădină în curtea casei noastre.
Nu era mare.
Dar era suficientă pentru mine.
Am plantat roșii.
Ardei.
Castraveți.
Am pregătit câteva zeci de borcane cu zacuscă și murături.
Le-am așezat frumos în cămară.
Și pentru prima dată știam că vor rămâne acolo unde le este locul.
La mine.
În decembrie, Adrian a intrat în bucătărie.
Părea jenat.
— Mama întreabă dacă mai ai câteva borcane de zacuscă…
L-am privit câteva secunde.
Apoi i-am întins o foaie pe care scrisesem numele a trei supermarketuri din apropiere.
— Nu mai am nimic de împărțit.
Dar sunt sigură că va găsi acolo.
Doar ea mi-a spus anul trecut că magazinele există pentru cei care își permit să cumpere.
Adrian și-a plecat privirea.
Nu a mai spus nimic.
Din primăvara următoare, nimeni nu m-a mai chemat la grădină spunând că este „datoria mea”.
În sfârșit, au înțeles că munca nu valorează mai puțin doar pentru că este făcută din iubire.
Iar eu am înțeles ceva și mai important:
În momentul în care încetezi să le mai faci pe plac altora cu prețul propriei tale demnități, începi, în sfârșit, să trăiești pentru tine.
