Partea a 2-a – Continuarea poveștii
— Ce înseamnă „a treia variantă”? a întrebat Marius din spatele ușii.
— Înseamnă că eu nu plec nicăieri. Tu ești cel care pleacă.
Pentru câteva clipe s-a făcut liniște. Apoi a început din nou să bată în ușă.
— Elena, deschide. Hai să nu facem scandal și să ne audă toți vecinii.
Am deschis ușa, dar am rămas în prag. Claudia se afla în sufragerie, iar lângă perete erau deja așezate cutiile cu lucrurile lui Marius.
Le-a văzut imediat.
— Mi-ai împachetat lucrurile?
— Da.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
S-a uitat când la mine, când la cutii, ca și cum încerca să înțeleagă când anume pierduse controlul asupra situației.
— Arunci la gunoi șaisprezece ani pentru o singură greșeală?
— Eu nu am aruncat acești șaisprezece ani.
— Elena, a fost doar o aventură. S-a terminat.
În mod surprinzător, cuvintele lui m-au durut mai puțin decât mă așteptasem.
Poate pentru că, în acea dimineață, înțelesesem deja ce era cu adevărat important.
Nu doar faptul că mă înșelase.
Ci faptul că, după ce mă trădase, avusese încă suficientă aroganță încât să-mi spună mie să plec.
— Știi ce m-a făcut să iau decizia asta? l-am întrebat.
— Evident. Ana.
— Nu.
M-a privit nedumerit.
— Tu.
— Ce vrei să spui?
— Dacă în dimineața aceea mi-ai fi spus că ai greșit, că regreți și că vrei să reparăm ce s-a stricat între noi, poate acum am fi avut o cu totul altă conversație. Dar tu ai intrat în bucătărie și mi-ai dat un ultimatum: „Ori mă ierți, ori pleci.” Ca și cum eu trebuia să suport nu doar trădarea ta, ci și pedeapsa pentru ea.
— Eram nervos.
— Nu. Erai convins că eu voi rămâne oricum.
Marius și-a trecut mâna prin păr.
— Bine. M-am exprimat greșit.
Aproape că am zâmbit.
— Te-ai „exprimat greșit” când ai vorbit despre propria ta infidelitate?
— Nu-mi răstălmăci cuvintele!
Tonul lui devenea din ce în ce mai ridicat.
Atunci Claudia a apărut în capătul holului.
Când Marius a văzut-o, s-a oprit.
— Ai chemat-o și pe ea?
— Am chemat un om în care am încredere.
Răspunsul meu l-a lovit mai puternic decât mă așteptam.
— Elena, putem vorbi doar noi doi?
— În seara asta nu mai avem nimic de discutat.
Am arătat spre cutii.
— Aici sunt lucrurile de care ai nevoie imediat. Restul le voi împacheta și vom stabili când vei veni să le iei.
— Și unde vrei să mă duc?
Pentru câteva secunde l-am privit pe omul care, cu doar câteva ore înainte, îmi spusese să mă întorc la tatăl meu.
— La părinții tăi. La un hotel. La Ana. Unde vrei. Ești adult, Marius.
— Sunt soțul tău!
— Ai fost și în dimineața asta, când mi-ai spus să-mi fac bagajele.
Și-a coborât privirea.
Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
A luat geanta și una dintre cutii.
Înainte să plece, s-a întors spre mine.
— O să regreți că ai luat decizia asta la nervi.
— Nu iau decizii la nervi. Tocmai asta nu înțelegi.
Am închis ușa.
Abia atunci am început să tremur.
Claudia m-a prins ușor de braț.
— Ești bine?
M-am așezat pe canapea.
— Nu știu.
Nu, nu eram bine.
Dar eram hotărâtă.
În zilele următoare, Marius a încercat absolut toate variantele.
Mai întâi au venit mesajele calme.
„Trebuie să vorbim.”
„Șaisprezece ani nu pot dispărea într-o singură seară.”
Apoi au urmat scuzele.
„Știu că am greșit.”
„Ana nu înseamnă nimic pentru mine.”
După aceea au apărut florile.
Într-o dimineață am găsit un buchet în fața ușii.
Când nici asta nu a funcționat, au început reproșurile.
„Claudia te întoarce împotriva mea.”
„Ai reacționat exagerat.”
„Și tu ai o parte de vină pentru ceea ce s-a întâmplat între noi.”
Ultimul mesaj mi-a confirmat că luasem decizia corectă.
Marius nu voia cu adevărat să repare ceea ce distrusese.
Voia doar să se întoarcă la viața pe care o avusese înainte.
La confortul lui.
La apartamentul meu.
La femeia despre care fusese convins că, în cele din urmă, îi va ierta totul.
Am început procedurile pentru divorț.
Când Marius și-a dat seama că nu era doar o amenințare, m-a rugat să ne întâlnim.
Am acceptat.
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
El ajunsese înaintea mea.
Părea obosit.
— Am rupt orice legătură cu Ana, mi-a spus imediat.
— Bine.
— Atât?
— Ce ai vrea să spun?
— Că mai există o șansă.
L-am privit și, pentru prima dată după foarte mulți ani, am realizat că nu-mi mai era teamă de reacția lui.
Nu mă mai temeam că răspunsul meu îl va supăra.
— Nu mai există nicio șansă, Marius.
— Din cauza unei aventuri?
— Nu. Din cauza omului în care ai devenit în momentul în care ai crezut că eu nu voi putea niciodată să te părăsesc.
A tăcut.
— Te-am iubit, am continuat. Poate că o parte din mine încă te iubește. Dar iubirea nu înseamnă să accepți orice doar pentru că ți-e teamă să nu rămâi singur.
Marius și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
De data aceasta părea sincer.
Dar uneori scuzele sincere vin abia după ce consecințele au devenit inevitabile.
— Și mie îmi pare rău, i-am răspuns.
Câteva luni mai târziu, am divorțat.
Nu a existat nicio victorie spectaculoasă.
Nicio scenă dramatică în care Marius să rămână complet distrus, iar eu să plec triumfătoare.
A fost mult mai simplu.
Și, în același timp, mult mai greu.
Am împărțit tot ce trebuia împărțit, am semnat actele necesare, iar apoi fiecare și-a continuat viața pe drumul său.
În prima seară după ce totul s-a încheiat oficial, am ajuns acasă și am rămas câteva clipe în hol.
Locul în care fuseseră cutiile lui era acum gol.
Am intrat în bucătărie și mi-am făcut o cafea.
Apoi m-am așezat exact la masa la care Marius îmi spusese în acea dimineață:
„Ori mă ierți, ori pleci.”
M-am uitat în jur.
Apartamentul părea dintr-odată mai mare.
Mai liniștit.
Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu ar fi trebuit să simt un gol imens.
Dar nu simțeam asta.
Simțeam altceva.
După atât de mult timp, aveam din nou spațiu.
Spațiu să respir.
Spațiu să-mi aud propriile gânduri.
Și atunci am înțeles ceva.
Marius avusese dreptate într-o singură privință în acea dimineață.
Trebuia să aleg.
Doar că uitase un lucru esențial.
Alegerea nu îi aparținea lui.
Îmi aparținea mie.
