**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Adrian continua să privească telefonul. Prima fotografie era făcută în fața unei case luminoase, cu o grădină mare și copaci înalți în spate.
— Este casa ta? întrebă el.
— Da. Lângă Snagov.
Ridică privirea spre mine.
— Ai cumpărat-o singură?
Întrebarea m-a făcut să zâmbesc.
— Da, Adrian. Singură.
Am trecut la următoarea fotografie.
Eram pe o terasă din Lisabona, cu oceanul întins în depărtare.
Apoi Roma.
Praga.
O fotografie făcută pe un traseu de munte.
Alta de la malul mării.
Adrian derula acum singur fotografiile, iar siguranța de pe chipul lui dispărea treptat.
— Ai călătorit mult.
— Destul.
Următoarea fotografie era de la un eveniment al companiei. Eram pe scenă, ținând în mâini un premiu.
— Ce este asta?
— Am fost promovată acum câțiva ani. Conduc o echipă de peste douăzeci de oameni.
S-a uitat din nou la mine.
— Tu?
Am ridicat o sprânceană.
Și-a dat imediat seama cum sunase.
— Nu asta voiam să spun.
— Ba exact asta ai vrut să spui.
Îmi aminteam foarte bine cum îmi spunea cândva că nu sunt suficient de ambițioasă.
Că mă mulțumesc cu prea puțin.
Că fără el probabil aș fi rămas în același loc toată viața.
Dar Adrian încă nu văzuse fotografia pe care o căutam.
Am luat telefonul și am derulat puțin mai jos.
— Uite.
În imagine eram eu, Andrei și Ioana, într-o după-amiază de vară.
Andrei mă ținea de mijloc, iar Ioana, fiica lui, ne îmbrățișa pe amândoi.
Adrian a privit fotografia mai mult decât pe celelalte.
— Cine sunt?
— Andrei și Ioana.
— Andrei este…?
— Partenerul meu.
A tăcut.
— De cât timp?
— Aproape patru ani.
— Iar fata?
— Fiica lui.
— Locuiește cu voi?
— O parte din timp. Are douăzeci de ani acum și este studentă. Dar da, suntem o familie.
Mi-am luat telefonul înapoi.
Adrian părea că încearcă să găsească ceva de spus.
— Deci, până la urmă, ți-ai găsit pe cineva.
Atunci am înțeles că încă nu pricepuse.
— Adrian, nu pentru asta ți-am arătat fotografiile.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că m-ai întrebat dacă regret.
Am pus telefonul în geantă.
— Casa, călătoriile, cariera, Andrei… toate au venit mai târziu. Dar cel mai important lucru s-a întâmplat înaintea lor.
— Ce?
— Am încetat să mă mai întreb dacă sunt suficient de bună.
Nu a răspuns.
— Doisprezece ani m-ai făcut să cred că eram prea banală, prea comodă, prea puțin ambițioasă. Că nu mă îmbrăcam suficient de bine. Că nu eram destul de interesantă. Chiar și atunci când eram fericită, reușeai să mă convingi că fericirea mea era dovada că mă mulțumeam cu prea puțin.
Adrian și-a coborât privirea.
— Nu-mi amintesc să fi fost chiar așa.
Am râs scurt.
— Normal că nu. Tu erai cel care spunea acele lucruri. Eu eram cea care trebuia să trăiască cu ele.
Pentru prima dată de când ne întâlniserăm, nu mai avea nicio replică pregătită.
— După ce ai plecat, ai continuat să trăiești în mintea mea. Când îmi cumpăram o rochie, mă întrebam dacă ți-ar fi plăcut. Când voiam să plec undeva, îți auzeam vocea spunând că îmi arunc banii pe fereastră. Când am primit prima promovare, primul meu gând a fost că probabil ai spune că am avut doar noroc.
— Și după?
— După aceea mi-am dat seama că nu mai erai acolo.
Am zâmbit.
— Și am început să trăiesc pentru mine.
Adrian s-a uitat în jur, parcă jenat că discuția ajunsese într-un loc pe care nu-l anticipase.
— Mă bucur pentru tine.
— Mulțumesc.
— Serios.
Am dat din cap.
Apoi l-am întrebat:
— Tu ești bine?
A ezitat.
A fost suficient.
— Eu și Diana nu mai suntem împreună.
Diana.
Femeia pentru care mă părăsise.
— Îmi pare rău.
Adrian a scos un râs lipsit de veselie.
— Nu cred că îți pare.
— Ba da. Nu trebuie să-mi doresc să fii nefericit doar pentru că m-ai rănit cândva.
S-a uitat atent la mine.
— M-a părăsit după cinci ani.
— Înțeleg.
— Știi ce mi-a spus?
Am așteptat.
— Că sunt plictisitor.
Am rămas tăcută.
— Că sunt mereu nemulțumit. Că nimic nu-mi ajunge. Că lângă mine simțea că trebuie să demonstreze permanent ceva.
Ironia era atât de evidentă, încât niciunul dintre noi nu trebuia s-o explice.
Adrian a zâmbit amar.
— Cam aceleași lucruri pe care ți le spuneam eu, nu?
— Aproape.
— Probabil te bucuri.
L-am privit.
Nu mai simțeam furia de altădată.
Nici satisfacția pe care, cu zece ani înainte, mi-o imaginasem dacă viața avea să-i dea vreodată o lecție.
Nu simțeam aproape nimic.
— Nu, Adrian.
— De ce?
— Pentru că, pentru a mă bucura de ceea ce ți s-a întâmplat, viața ta ar trebui să mai aibă importanță pentru mine.
A rămas nemișcat.
— Asta a durut.
— Nu am spus-o ca să doară.
Și tocmai acesta era adevărul.
Cu ani în urmă aș fi vrut să mă vadă fericită.
Aș fi vrut să afle ce serviciu aveam, unde locuiam și cu cine eram.
Aș fi vrut să regrete.
Acum nu mai aveam nevoie de nimic din toate acestea.
Telefonul meu a vibrat.
Un mesaj de la Andrei:
„Suntem la cafenea. Ioana și-a cumpărat jumătate de mall. Salvează-mă.”
Am izbucnit în râs.
— Trebuie să plec.
Adrian s-a uitat spre telefon.
— Andrei?
— Da.
Mi-am luat pungile.
— A fost… ciudat să te văd, spuse el.
— Și pentru mine.
Am făcut câțiva pași.
— Stai.
M-am întors.
— Dacă nu plecam atunci… crezi că am fi rămas împreună?
M-am gândit câteva secunde.
— Probabil.
Expresia lui s-a luminat pentru o clipă.
Dar am continuat:
— Și cred că asta ar fi fost cea mai tristă variantă.
— De ce?
— Pentru că aș fi continuat să cred că femeia care eram lângă tine era singura femeie care puteam deveni.
Nu a răspuns.
— Ai avut dreptate atunci într-o singură privință, Adrian.
— Care?
— După divorț, viața mea chiar s-a schimbat complet.
Am zâmbit.
— Doar că nu în direcția pe care o preziseseși tu.
Am plecat.
La câteva zeci de metri distanță, în fața unei cafenele, Andrei mă aștepta împreună cu Ioana.
— În sfârșit! spuse el, luându-mi pungile din mâini. Am fost abandonat cu o persoană care consideră că șase perechi de pantofi reprezintă „strictul necesar”.
— Sunt la reducere! protestă Ioana.
— Asta spune de două ore.
Am râs.
Andrei mă privi mai atent.
— Ești bine?
M-am uitat înapoi.
Adrian rămăsese în același loc, singur în mijlocul oamenilor care treceau grăbiți pe lângă el.
— Da.
Și chiar eram.
Ioana mă luă de braț și începu să-mi povestească despre o rochie pe care trebuia neapărat s-o văd.
Andrei mergea lângă noi, încă bombănind despre numărul de pungi.
Iar eu mi-am dat seama că, ani întregi, crezusem că Adrian mă părăsise pentru că găsise o femeie mai bună.
Nu.
El plecase pentru că nu știa să prețuiască femeia pe care o avea.
Iar eu nu pierdusem bărbatul vieții mele în ziua divorțului.
Pierdusem un bărbat lângă care, încetul cu încetul, mă pierdeam pe mine însămi.
Și abia după ce el plecase avusesem loc să mă regăsesc.
