**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Trei săptămâni.
Atât timp trecuse fără să primesc niciun semn de la tata.
Nu mă suna. Nu-mi trimitea mesaje.
Nici măcar acel „bine” scurt și rece pe care îl folosea de obicei când era supărat pe mine.
La început, încercam să mă conving că exact asta îmi dorisem.
Liniște.
Să nu mai simt acel gol în stomac de fiecare dată când pe ecran apărea numele „Tata”.
Să nu mai aud întrebări despre copii, despre vârsta mea, despre „ce va spune lumea” sau despre casa care, în viziunea lui, trebuia neapărat să fie plină de nepoți.
Dar liniștea asta nu semăna deloc cu libertatea pe care mi-o imaginasem.
În fiecare seară îmi verificam telefonul.
De câteva ori am deschis conversația cu el și am început să scriu:
„Tată, nu vreau să rămânem așa…”
Apoi ștergeam tot.
Într-o seară, Radu m-a surprins uitându-mă la ecran.
— Vrei să-l suni?
— Da.
— Atunci sună-l.
L-am privit surprinsă.
— Credeam că o să-mi spui să nu cedez.
— Faptul că îl suni pentru că îți este dor de el nu înseamnă că cedezi.
A făcut o scurtă pauză.
— Să-i promiți un copil doar ca să te iubească din nou ar însemna să cedezi.
Am lăsat telefonul jos.
Atunci am înțeles diferența pe care trebuia să o învăț.
Puteam să-mi iubesc tatăl fără să-i permit să-mi controleze viața.
Primul semn a venit de la mama.
M-a sunat într-o miercuri seară.
La început mi-a povestit câteva minute despre vecini, despre grădină și despre cât de mult se scumpiseră roșiile. Apoi tonul vocii ei s-a schimbat.
— Taică-tu a întrebat de tine.
Am rămas fără cuvinte.
— Ce a întrebat?
— Dacă sunteți bine.
Atât.
Și totuși, venind din partea lui, acele câteva cuvinte mi s-au părut enorme.
— Și tu ce i-ai spus?
— Că sunteți bine.
Mama a ezitat.
— Ioana… să știi că încă mai citește mesajul tău.
— De unde știi?
— L-am văzut.
Am închis ochii.
— Și ce spune?
— Nimic.
Am zâmbit amar.
Așa era tata.
Când nu știa cum să repare ceva, prefera să se comporte ca și cum problema ar fi dispărut dacă nu mai vorbea despre ea.
A mai trecut o săptămână.
Într-o seară, telefonul meu a început să sune.
Pe ecran scria:
**„Tata”**
Am privit apelul până aproape să se închidă singur.
Apoi am răspuns.
— Da?
— Ce faci?
Vocea lui era exact aceeași.
Nici caldă.
Nici rece.
— Bine. Tu?
— Pe aici.
O pauză.
Apoi m-a întrebat:
— Ai schimbat cauciucurile la mașină?
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
După tot ce se întâmplase între noi, tata mă suna ca să mă întrebe de cauciucuri.
— Da.
— Ce marcă ai pus?
I-am spus.
— Sunt bune, a mormăit el. Dar să verifici presiunea.
— O verific.
Din nou, tăcere.
Așteptam.
Poate un „Îmi pare rău”.
Poate un „Am exagerat”.
Dar nu a venit nimic.
Și, pentru prima dată după mult timp, nici întrebarea despre copii nu a apărut.
— Radu ce face?
— Bine.
— Muncește mult?
— Ca de obicei.
— Bine.
Chiar înainte să închidă, a mai spus:
— Aveți grijă unul de celălalt.
Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche, deși convorbirea se terminase deja.
Radu s-a uitat la mine.
— Ce a spus?
Am râs printre lacrimi.
— Să verific presiunea în cauciucuri.
Radu a zâmbit.
— Declarație de dragoste în stilul lui Vasile.
Două săptămâni mai târziu, mama ne-a invitat la masă.
— Veniți duminică. Fac sarmale.
Primul meu instinct a fost să inventez o scuză.
Apoi am întrebat:
— Tata știe?
— El mi-a spus să vă chem.
Duminică am pornit spre Buzău.
Pe măsură ce ne apropiam de casa părinților mei, simțeam cum nodul acela vechi din stomac devine tot mai puternic.
Radu mi-a strâns mâna.
— Dacă începe din nou, plecăm.
— Fără scandal.
— Fără scandal.
Când am ajuns, tata era în curte.
Ținea mâinile la spate și se uita la câteva fire de roșii pe care le legase de araci.
Când m-a văzut, s-a oprit.
Și eu m-am oprit.
Pentru câteva secunde, niciunul dintre noi nu a știut ce să spună.
Apoi tata m-a privit atent.
— Ai slăbit.
Aproape că am izbucnit în râs.
— Bună și ție, tată.
A dat din cap.
— Hai în casă. Se răcesc sarmalele.
Atât.
Nu m-a îmbrățișat.
Nu și-a cerut scuze.
Dar nici nu m-a întrebat când îi voi face un nepot.
La masă am vorbit despre lucruri simple.
Despre serviciul meu.
Despre o problemă la mașina lui Radu.
Despre vecinul care își ridicase un gard prea înalt.
Despre roșii.
Mama ne privea când pe mine, când pe tata, de parcă se temea că o singură propoziție greșită ar putea declanșa din nou o ceartă.
Dar acea propoziție nu a venit.
După masă, Radu a ajutat-o pe mama să strângă farfuriile, iar eu am ieșit în curte.
Tata stătea lângă poartă.
M-am apropiat de el.
— Tată…
— Da?
— Mesajul pe care ți l-am trimis…
A oftat.
— L-am citit.
— Știu.
A rămas tăcut.
— Nu am vrut să te rănesc, am spus. Dar nici nu mai puteam continua în felul ăsta.
Tata s-a uitat spre grădină.
— Eu am crezut că fac ceea ce trebuie.
— Pentru cine?
Întrebarea l-a făcut să mă privească.
— Pentru tine.
— Dar eu ți-am spus că mă rănește.
A tăcut câteva clipe.
— Pe vremea noastră era altfel.
— Știu.
— Te căsătoreai, făceai copii…
— Știu.
— Așa am fost crescut.
Am dat din cap.
— Dar eu nu sunt obligată să trăiesc aceeași viață doar pentru că tu ai trăit-o.
Tata și-a trecut mâna peste bărbie.
— Nu înțeleg toate lucrurile astea, Ioana.
Probabil era cel mai sincer lucru pe care mi-l spusese în ultimele luni.
— Nu trebuie să le înțelegi pe toate.
— Atunci ce trebuie să fac?
— Să accepți că sunt alegerile mele.
A rămas tăcut.
Nu mi-a spus că am dreptate.
Tata nu era omul care să se schimbe complet într-o singură după-amiază.
Dar nici nu s-a certat cu mine.
După câteva clipe, m-a întrebat:
— Ești fericită cu Radu?
— Da.
— Te respectă?
— Da.
— Ești bine?
Am zâmbit.
— Da.
Tata a dat încet din cap.
— Atunci…
S-a oprit.
— Atunci ce?
— Atunci măcar pe asta am făcut-o bine.
Am simțit cum mă ustură ochii.
Am înțeles ce voia să spună.
Mă crescuse suficient de încăpățânată încât, într-o zi, să am curajul să-i spun chiar lui că nu are dreptate.
Când ne-am pregătit să plecăm, mama m-a îmbrățișat.
Radu a dus o sacoșă cu legume la mașină.
Tata a rămas în poartă.
Am deschis portiera.
— Ioana.
M-am întors.
— Da?
S-a uitat la mine, apoi la Radu.
— Mai veniți pe la noi.
Am așteptat.
— Amândoi.
Nu era o scuză.
Nu ștergea cuvintele pe care mi le spusese.
Și nici nu însemna că tata înțelesese brusc toate alegerile mele.
Dar, pentru prima dată, nu mai vorbea despre familia pe care considera că ar trebui să o am.
Vorbea despre familia pe care o aveam deja.
Eu și Radu.
— O să venim, tată.
În lunile care au urmat, relația noastră nu a devenit perfectă.
Uneori încă simțeam că tata voia să spună ceva, dar se oprea.
Uneori mama îmi spunea că el încă mai vorbea despre nepoți.
Dar nu mă mai întreba pe mine.
Nu mă mai amenința.
Și nu-mi mai spunea că viața mea trebuie să arate într-un anumit fel pentru ca eu să rămân fiica lui.
Poate că într-o zi eu și Radu vom avea un copil.
Poate că nu.
Nu știu.
Dar, dacă se va întâmpla vreodată, acel copil nu va veni pe lume pentru a umple casa tatălui meu, pentru a duce mai departe un nume de familie sau pentru a pune capăt întrebărilor celor din jur.
Va veni pentru că **noi ni-l vom dori**.
Iar dacă nu va veni niciodată, viața noastră nu va fi cu nimic mai puțin completă.
Mi-au trebuit 34 de ani ca să înțeleg ceva ce ar fi trebuit să știu cu mult timp în urmă:
**Poți să-ți iubești părinții fără să trăiești viața pe care au ales-o ei pentru tine.**
Și, uneori, cea mai grea limită nu este cea pe care o pui unui străin.
Este limita pe care găsești curajul să i-o pui omului pe care încă îl numești „tată”.
