**Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉**
Telefonul continua să vibreze pe masa dintre ele.
Doina privea numele lui Vlad de pe ecran, apoi își mută privirea spre Diana.
— Răspunde, spuse grăbită. Și ai grijă ce-i spui.
Dianei aproape că nu-i venea să creadă ce auzea.
— Încă mai credeți că îmi puteți da ordine?
— Nu vreau să-l întorci împotriva mea.
— Doamnă Doina, pentru asta nu aveți nevoie de ajutorul meu.
Telefonul se opri.
Câteva secunde mai târziu, sosi un mesaj.
Diana nu-l deschise. Continuă să o privească pe femeia din fața ei.
— Ai înregistrat discuția? întrebă Doina.
Diana nu răspunse imediat.
— Te-am întrebat ceva.
— Da.
Expresia Doinei se schimbă brusc.
— Șterge înregistrarea.
— Nu.
— N-ai dreptul să mă înregistrezi!
— Dar dumneavoastră aveți dreptul să mă chemați aici ca să mă amenințați?
Doina întinse mâna spre telefon, însă Diana îl luă înainte ca ea să-l poată atinge.
— Nu puneți mâna pe telefonul meu.
— Dă-mi-l!
Câțiva oameni de la mesele vecine se uitau deja spre ele.
Doina le observă privirile și coborî vocea.
— Ascultă-mă. Nu știi ce faci. Vlad este singurul meu copil.
— Tocmai de aceea ar trebui să vă doriți să fie fericit.
— Era fericit înainte să apari tu!
— Era fericit sau doar făcea tot ce îi cereați?
Doina tăcu.
Diana continuă:
— Nu eu v-am luat fiul. Vlad a crescut. Asta nu vreți să acceptați.
— Tu nu știi nimic despre noi.
— Știu că un bărbat de treizeci și cinci de ani vă dă zece mii de lei în fiecare lună, iar dumneavoastră tot considerați că sunteți nedreptățită.
— Pentru că înainte mă ajuta mai mult!
— Și de ce aveați nevoie de mai mulți bani?
Doina își strânse buzele.
— Nu trebuie să-ți dau ție explicații despre viața mea.
— Atunci nici eu nu trebuie să vă dau explicații despre relația mea cu Vlad.
Diana își luă geanta.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Și înregistrarea?
— Rămâne la mine.
Doina se ridică.
— Dacă îi dai lui Vlad înregistrarea asta, să știi că nu voi uita.
Diana o privi drept în ochi.
— Tocmai m-ați amenințat din nou.
Doina încremeni.
Pentru prima dată de când se așezaseră la masă, părea că nu mai știe ce să spună.
Diana plecă.
Pe drum, nu-l sună pe Vlad.
Avea nevoie să se liniștească înainte să hotărască ce urma să facă.
Nu voia ca el să fie împins, într-o ceartă de cinci minute, să aleagă între viitoarea soție și propria mamă. Voia ceva mult mai simplu.
Să afle cine era Vlad atunci când trebuia să pună o limită.
Când ajunse acasă, el o aștepta.
— Unde ai fost? Te-am sunat.
Diana își lăsă geanta jos.
— Cu mama ta.
Zâmbetul îi dispăru de pe chip.
— Cu mama?
— M-a invitat la o cafea.
— De ce?
Diana îl cercetă cu privirea.
— Chiar nu știi?
— Nu.
Părea sincer.
— Atunci așază-te.
Vlad se așeză.
La început, Diana îi povesti doar cum pornise discuția. Că Doina îi ceruse să-l părăsească. Că îi spusese să anuleze nunta. Și că totul se învârtea în jurul banilor pe care Vlad nu i-i mai dădea ca înainte.
El închise ochii.
— Nu pot să cred că a făcut asta.
— Eu pot. Am fost acolo.
— Diana, mama e…
Se opri.
— Mama e ce?
Diana aștepta propoziția cu care atât de mulți oameni justificau comportamente de neacceptat.
„Așa este ea.”
Dar Vlad nu o rosti.
— Mama a depășit orice limită.
Diana simți cum i se mai risipește din apăsarea din piept.
— Sunt lucruri pe care nu ți le-am spus, continuă el.
— Despre bani?
Vlad încuviință.
După moartea tatălui său, începuse să-i dea mamei o sumă lunară. La început fusese un ajutor. Cu timpul însă, Doina ajunsese să considere că banii aceia i se cuveneau.
Când Vlad câștiga mai mult, ea cerea mai mult.
Pentru o vacanță.
Pentru o mașină.
Pentru renovarea apartamentului.
— De ce n-ai pus capăt acestei situații?
— Pentru că mă simțeam vinovat.
— Pentru ce?
— Tata murise, eu plecasem de acasă, iar ea rămăsese singură. De fiecare dată când spuneam nu, îmi amintea câte sacrificii făcuse pentru mine.
Diana se așeză lângă el.
— Și cei zece mii?
— Acum două luni i-am spus că atât îi mai pot da. Vrem să ne cumpărăm apartamentul nostru, avem nunta…
Acum totul căpăta sens.
Doina nu o ura pe Diana pentru că ar fi fost o femeie nepotrivită pentru fiul ei.
O ura pentru că apariția ei pusese, pentru prima dată, o limită între mamă și portofelul fiului.
— Mai este ceva, spuse Diana.
Își scoase telefonul.
— Am înregistrat conversația.
Vlad ridică privirea.
— De ce?
— Pentru că, după primele minute, mi-am dat seama că, dacă doar îți povestesc, s-ar putea să crezi că exagerez. Sau ea să spună că am înțeles-o greșit.
Vlad întinse mâna.
— Pot să ascult?
Diana îi dădu telefonul.
Nu se uită la el în timp ce asculta.
Auzi din nou vocea Doinei.
„Toți banii lui curg către tine.”
Apoi:
„Îi spui că te-ai răzgândit.”
Și, la final:
„Dacă nu pleci singură, mă ocup eu personal de tine.”
Vlad opri înregistrarea.
Rămase câteva secunde nemișcat, cu telefonul în mână.
— Îmi pare rău.
— Nu tu ai spus lucrurile astea.
— Dar eu am lăsat situația să ajungă aici.
Telefonul lui începu să sune.
Mama.
Vlad se uită la Diana.
— Răspunde, spuse ea. Dar eu nu-ți voi spune ce să-i zici.
Vlad acceptă apelul.
— Da, mamă.
Vocea Doinei era agitată.
— Vlad, trebuie să vii la mine. Femeia asta a făcut ceva îngrozitor. M-a provocat și m-a înregistrat pe ascuns!
Vlad o privi pe Diana.
— Am ascultat înregistrarea.
La celălalt capăt al firului se lăsă liniștea.
— Vlad…
— Ai amenințat-o pe femeia cu care urmează să mă căsătoresc.
— Nu știi cum s-a purtat cu mine!
— Știu exact. Am ascultat tot.
— După tot ce am făcut pentru tine, o crezi pe ea?
Vlad închise ochii.
Apoi răspunse calm:
— Nu trebuie s-o cred pe cuvânt. Te-am auzit pe tine.
Doina începu să plângă.
Îi aminti că îl crescuse, că renunțase la atâtea pentru el și că, după moartea tatălui său, nu mai avea pe nimeni.
Vlad o ascultă până la capăt.
— Te iubesc, mamă. Și nu te abandonez. Dar, de astăzi, lucrurile se schimbă.
— Din cauza ei!
— Nu. Pentru că eu am hotărât asta. Și pentru că trebuia s-o fac demult.
Diana îl privea.
— Te voi ajuta dacă ai nevoie, continuă Vlad. Dar nu-ți voi mai da o sumă fixă în fiecare lună, ca și cum salariul meu ar fi și al tău. Iar despre Diana nu voi mai accepta să vorbești niciodată așa.
— Deci o alegi pe ea în locul propriei tale mame?
Vlad tăcu o clipă.
— Nu aleg între voi. Diana este viitoarea mea soție. Tu ești mama mea. Aveți locuri diferite în viața mea.
— Atunci, pentru mine, ai murit!
Doina închise.
Vlad rămase cu telefonul în mână.
Diana nu încercă să-l aline cu vorbe goale.
— Ești bine?
— Nu. Dar probabil că trebuia să se întâmple.
Nunta nu a fost anulată.
Trei luni mai târziu, Diana și Vlad s-au căsătorit într-un restaurant mic de lângă Brașov, exact așa cum își doriseră.
Doina nu a venit.
În dimineața nunții, a trimis totuși un mesaj.
„Sper să fii fericit.”
Atât.
Vlad i-a răspuns:
„Și eu sper să fii bine. Când vei fi pregătită să ne respecți pe amândoi, ușa noastră îți rămâne deschisă.”
Au trecut câteva luni până când Doina i-a căutat din nou.
Nu devenise peste noapte o altă femeie. Încă mai făcea remarci și, uneori, încerca să-l facă pe Vlad să se simtă vinovat.
Diferența era că acum el îi spunea nu.
Fără scandal.
Fără explicații nesfârșite.
Pur și simplu nu.
Într-o duminică, după ce Doina plecase de la ei, Diana îl găsi pe Vlad adunând ceștile din sufragerie.
— Te-ai schimbat, îi spuse ea.
— Nu cred.
— Ba da.
Vlad zâmbi.
— Poate doar am învățat ceva cam târziu.
— Ce anume?
El se opri pentru o clipă.
— Că poți să-ți iubești mama fără să-i dai voie să-ți conducă viața.
Diana se apropie și îl sărută.
Înregistrarea din cafenea rămase multă vreme în telefonul ei.
Nu o folosise niciodată împotriva Doinei. Nu o trimisese nimănui și nu o făcuse publică.
Într-o seară, aproape un an mai târziu, o găsi întâmplător printre fișiere.
Ascultă câteva secunde.
Apoi o șterse.
Nu mai avea nevoie de ea.
Cea mai importantă dovadă nu fusese niciodată în telefon.
Era bărbatul de lângă ea, care, atunci când fusese nevoit să aleagă între vinovăție și propria viață, învățase, în sfârșit, să spună:
— Mamă, până aici.
