La masă, totul fusese deja hotărât
Nadejda puse pe masă platoul cu pește la cuptor și observă lângă farfuria soacrei o foaie de caiet împăturită în patru. Ludmila Arkadievna o netezi cu palma, așteptă ca fiul ei să se așeze și începu să citească cu voce tare. Pe foaie scria: „dormitorul nostru”, „camera Tamarei”, „loc pentru răsaduri” și „umbrelă lângă piscină”.
— Am hotărât să ne mutăm miercuri, anunță ea. De ce să mai amânăm? Cât încă e vreme frumoasă, avem timp să ne instalăm. Tu, Nadia, trebuie doar să-mi arăți cum se încălzește apa acolo.
Nadejda încremeni cu prosopul de bucătărie în mâini. Serghei își feri privirea, iar mătușa Tamara închise catalogul cu mobilier de grădină.
— Care miercuri? întrebă Nadejda. Și unde aveți de gând să vă mutați?
— La casa de la țară, bineînțeles. La cea cu piscină. Serioja ne-a arătat fotografiile. Ai ales bine, n-am ce zice. Aleile sunt cam nepractice, ce-i drept, dar asta se poate rezolva.
În fotografii se vedea o casă în afara orașului, cu terasă și piscină acoperită. Nadejda o pregătea drept cadou pentru nunta de aur a părinților ei. Tatăl ei încă nu știa nimic despre surpriză, iar mama ei, pe numele căreia fusese cumpărată casa, nu văzuse încă renovarea terminată.
— Serioja, ne-am înțeles să nu arătăm fotografiile nimănui.
— Mama m-a întrebat cu ce ne ocupăm toată vara. Și i le-am arătat. Ce mare lucru?
— Nu-mi lua băiatul la întrebări. Pentru părinții tăi ai pregătit un palat, iar eu și Tamara trebuie să stăm în oraș? Tatăl tău are deja o grădină de legume. Ce-i mai trebuie?
Nadejda aștepta ca soțul ei să pună capăt discuției măcar acum. În schimb, Serghei trase spre el bolul cu salată și spuse pe tonul cu care își convingea de obicei soția să cumpere câte ceva în rate:
— Nadia, hai să stea mama acolo cu mătușa Tamara. Casa e mare. Alor tăi la ce le trebuie piscină? Pot să vină în vizită la sfârșit de săptămână. Doar nu dăm pe nimeni afară.
— Tu propui să-mi invit părinții în vizită într-o casă care îi aparține mamei mele?
Mătușa Tamara încremeni deasupra catalogului. Soacra întinse mâna spre lista ei, de parcă dreptul de a dispune de casă ar fi fost deja consemnat pe acea hârtie.
— Acte, acte… Într-o familie trebuie să te înțelegi omenește, nu să le scoți celorlalți ochii cu dreptul de proprietate. Serghei e singurul meu fiu. L-am crescut și m-am lipsit de toate pentru el. O putea și soțul tău să sacrifice ceva pentru mama lui.
— Poate, răspunse Nadejda. Dar nu ceva ce nu-i aparține.
Serghei lăsă furculița jos și își îndreptă spatele. Mai ales în fața mamei sale nu-i plăcea să fie contrazis.
— Atunci ascultă cu atenție. Până miercuri îi dai mamei cheile. Dacă nu, depunem actele de divorț. Eu nu rămân cu cineva care nu-mi respectă familia.
În cei șase ani de căsnicie, Serghei pusese de multe ori liniștea mamei sale mai presus de interesele soției. Dar până atunci nu o amenințase niciodată cu divorțul.
— Am nevoie de timp până marți ca să mă gândesc, spuse Nadejda. Miercuri veți primi răspunsul.
Prețul cadoului
A doua dimineață, Nadejda scoase din dulap o cutie cu documente. Acolo păstra contractul de vânzare al unui mic teren pe care îl deținuse încă dinainte de nuntă, extrasele transferurilor bancare și fotografii ale casei din diferite etape ale renovării. Serghei numea cutia aceea „arhiva ta” și nu se oferise niciodată să contribuie la cheltuieli.
Salariul lui se ducea pe mașină și pe pescuit. În schimb, Nadejda acceptase comenzi suplimentare timp de trei ani, economisise banii de vacanță și avusese grijă ca suma obținută din vânzarea terenului să nu se amestece cu banii pentru cheltuielile comune.
Își sună mama. Antonina Stepanovna răspunse din bucătărie; în fundal se auzea zdrăngănitul unui capac de oală.
— Mamă, nu i-ai scăpat tatei nimic despre casă, nu?
— Bineînțeles că nu. El încă mai crede că de aniversare venim la voi la prânz. Au terminat de pus gresia la intrare? În fotografii rămăsese un gol.
Nadejda privi fotografia terasei, făcută la ultima ei vizită.
— Au terminat. Mi-e doar teamă că tata o să spună că a costat prea mult.
— S-o vadă mai întâi. Ieri îmi spunea că ar vrea să pună o masă sub măr, numai că lângă dărăpănătura noastră nici mărul nu mai are loc. I-am spus: „Deocamdată, visează.” Nici măcar nu s-a supărat.
Casa fusese cumpărată pe numele mamei încă din iarnă. Nadejda îi dăduse banii ei personali și semnaseră împreună documentele. Serghei știa că imobilul nu era pe numele soției, dar duminică preferase să uite. Îi era mai comod să creadă că tot ce se agonisea în jurul lui trebuia să-i îndeplinească dorințele.
După convorbire, Nadejda văzu pe telefon un mesaj de la Serghei:
„Mama crede că faci intenționat pe încăpățânata.”
Aproape că îi scrise tot ce gândea de la cina de duminică încoace, dar hotărî să lămurească un singur lucru.
„Chiar ai de gând să divorțezi dacă mama ta nu primește casa asta?”
Răspunsul veni imediat:
„Da. Și nu mă pune la încercare. Cheile, miercuri.”
Terenul de la marginea pădurii
Până luni seara, Nadejda găsi un anunț pentru închirierea unui teren vechi, aflat la aproape o sută de kilometri de oraș. În fotografie se vedea o magazie înclinată, în mijlocul urzicilor. Îl sună pe proprietar, care se prezentă drept Mihail Semionovici. Acesta o avertiză din capul locului că terenul era părăsit de multă vreme.
— Deci nu vă trebuie o casă, ci chiar o anexă gospodărească? Acolo nu există nici apă, nici curent. Iar drumul e prost.
— Îmi trebuie pentru o lună o magazie care se poate încuia. Ca să depozitez niște cutii. Dacă podeaua e uscată, sunt de acord.
Mihail Semionovici o întâmpină lângă o portiță ruginită. Spre teren duceau două făgașe înguste, mărginite de buruieni ude. Magazia arăta de parcă de ani întregi nu mai reușea să se îndrepte. Totuși, înăuntru, într-un colț din spate, mai exista un loc uscat. Proprietarul scoase de sub un șopron câțiva paleți rezistenți și o ajută să-i așeze peste scândurile vechi.
Îi dădu două chei identice de la lacăt. Nadejda le verifică pe amândouă și făcu mai multe fotografii magaziei, atât pe dinafară, cât și în interior. În contract precizară separat că spațiul era închiriat pentru depozitarea temporară a unor bunuri personale, iar proprietarul avea obligația să-i asigure accesul pe teren timp de o lună.
Pe drumul de întoarcere, Serghei o sună și o întrebă din nou dacă îi va da cheile.
— Miercuri primești totul, așa cum ne-am înțeles. Doar să dormi mâine la mama ta. Trebuie să pregătesc totul în liniște.
Serghei promise și închise, liniștit.
Noaptea dinaintea mutării
Marți seara, soțul ei se întoarse de la serviciu. Tot drumul până acasă vorbise cu mama lui despre locul în care aveau să pună răsadurile la casa de la țară. În hol, își închidea deja fermoarul jachetei.
— În seara asta rămân la mama, spuse el. Mâine plecăm devreme. Dă-mi cheia și adresa.
— Adresa ți-o trimit diseară. Uite cheia.
Îi întinse un inel de chei cu un breloc metalic simplu.
— Și încă ceva, Serioja. Ai spus că pleci dacă nu sunt de acord. Dacă așa rămâne, vrei să-ți strâng lucrurile personale?
— Strânge-le, dacă tot ai deschis subiectul. Numai să nu arunci nimic. Mâine vedem dacă mai e nevoie sau nu.
Își băgă cheia în buzunar.
— Deși sper să încetezi, în sfârșit, cu încăpățânarea asta.
Pleca luând geanta de voiaj pe care mama lui îl rugase să n-o uite. Nadejda așteptă până când zgomotul liftului se stinse și deschise dulapul. Pe raftul de sus se aflau cutiile aparatelor lui; sub pat, undițele în huse; pe balcon, anvelopele de iarnă.
Ea împacheta numai lucrurile pe care Serghei le cumpărase și le folosea personal. Electrocasnicele comune, documentele și fotografiile de familie le lăsă la locul lor.
La ora zece sosiră doi oameni de la firma de transport. Cel mai în vârstă întrebă cât de departe trebuiau să meargă și se încruntă când auzi numele asociației de grădini.
Nadejda le arătă drumul pe hartă, explică faptul că accesul era dificil și conveniră de la început asupra unei plăți suplimentare. Lucrurile fură învelite în folie, duse la camion, iar cutiile fură numărate după lista ei.
Pe ultima porțiune de drum, camionul se împotmoli de două ori. Șoferul coborî, se uită la roți și mormăi că acolo ar fi trebuit să vină cu tractorul. Până la urmă ajunseră la magazie. Hamalii așezară cutiile pe paleți, anvelopele lângă perete și fixară fotoliul ca să nu se răstoarne. Nadejda verifică dacă totul era bine acoperit, făcu câteva fotografii și încuie ușa.
Înainte de culcare, îi trimise lui Serghei coordonatele și adăugă:
„Cheia se potrivește la lacăt. Lucrurile tale vor fi acolo.”
El răspunse:
„Așa te vreau.”
Nadejda salvă conversația și pregăti actele pentru divorț.
Drumul spre o viață nouă
Miercuri, în fața blocului Ludmilei Arkadievna se îngrămădeau genți, lădițe cu răsaduri și un colac de înot. Soacra ieși purtând o pălărie nouă, iar mătușa Tamara strângea la piept un ghiveci cu mușcată.
— Pune-le cu grijă, acolo sunt roșiile! poruncea Ludmila Arkadievna. Și nu înghesui colacul, că nu-l umflu decât când ajungem la casă.
Prima oră de drum trecu în discuții despre grădină. Soacra hotărâse să scoată arbuștii ornamentali de lângă casă și să planteze coacăzi, iar pe gazonul drept să amenajeze straturi de legume. Mătușa Tamara observă cu prudență că nu era prea frumos să modifice un cadou destinat altcuiva.
— Cum adică altcuiva? se supără Ludmila Arkadievna. Și Serioja e stăpân acolo. Iar faptul că nevasta lui câștigă bani… Într-o familie muncește toată lumea.
După ce părăsiră șoseaua, începură gropile. Mașina atinse de câteva ori pământul cu partea de dedesubt, iar crengile zgâriau portierele. Ludmila Arkadievna își ținea pălăria, deși stătea înăuntru, iar mătușa Tamara mută ghiveciul din poală pe podea.
— Serioja, sigur n-ai greșit drumul? întrebă ea. Pe aici nici urmă de case.
— Probabil e o rută ocolitoare. Terenurile bune sunt adesea mai departe de șosea. Oamenii nu vor să treacă străini pe lângă ei.
Navigatorul le ceru să vireze la dreapta. Acolo era un făgaș printre desișuri. Serghei mai merse câteva sute de metri, zări un indicator înclinat cu numele asociației de grădini și, în cele din urmă, opri într-o poieniță. Pe ecran apăru mesajul: „Ați ajuns la destinație.”
În apropiere nu exista nici pază, nici vreun gard frumos. Dincolo de tufișuri se vedea un șanț cu apă stătută. În fața lor se afla o magazie veche din lemn, sprijinită într-o parte de un mesteacăn. Deasupra intrării atârna o bucată de tablă ruginită de pe acoperiș.
— Unde e casa noastră cu piscină?! Băiete, unde ne-ai adus? Sun-o pe Nadejda să ne explice!
Serghei sună de trei ori. Soția nu răspunse. Verifică coordonatele, mări harta și văzu că marcajul se afla exact pe acel teren. Apoi observă lacătul de la magazie. Era nou, curat, iar Serghei scoase din buzunar cheia cu brelocul, cu o senzație neplăcută.
Cheia se potrivi
Lacătul se deschise de la prima răsucire. Serghei împinse ușa și încremeni în prag. Sub acoperișul găurit se afla scaunul lui de birou. Alături erau înghesuite cutii cunoscute, cu etichetele: „Haine”, „Unelte”, „Pescuit”. Pe una dintre ele se afla husa costumului scump pe care îl cumpărase pentru nunta unui prieten. În spate se zăreau anvelopele de iarnă.
Mătușa Tamara, care se apropiase prima de magazie în urma lui Serghei, recunoscu geanta verde de voiaj și se întoarse spre mama lui.
— Serioja, astea sunt ale tale, nu? întrebă ea. Deci Nadia a adus totul aici?
Soacra văzu scaunul și apucă telefonul. Ceru să fie chemați imediat niște oameni pentru transport, în timp ce Serghei rămânea nemișcat. Tocmai atunci sosi un mesaj de la Nadejda.
„Serghei, adresa nu este greșită. Casa adevărată a fost cumpărată pentru părinții mei și este pe numele mamei. Tu i-ai promis mamei tale cheile de la casa de la țară și mi-ai pus o condiție: ori locuiește ea acolo, ori divorțăm. Am închiriat terenul acesta pentru o lună. Lucrurile tale sunt sub acoperiș, nu s-a aruncat nimic, iar cheia este la tine.
Contractul de închiriere și fotografiile sunt păstrate. Îți poți lua lucrurile în orice zi, după ce stabilești în prealabil cu proprietarul accesul pe teren. În privința divorțului, sunt de acord. Casa părinților mei nu mai face parte din această discuție.”
— Scrie-i că e o nerușinare! cerea Ludmila Arkadievna. Să vină imediat să ne ia. Și să ne dea casa. Doar e soția ta!
— Mamă, casa e pe numele mamei ei. Eu știam, spuse Serghei pe neașteptate.
Ludmila Arkadievna încremeni. Până atunci își învinovățise nora pentru tot, iar acum descoperea că fiul ei îi ascunsese ceva.
— Adică știai și totuși ne-ai promis că ne mutăm acolo?
Drumul de întoarcere nu fu deloc mai scurt. Răsadurile trebuiră înghesuite din nou în mașină, iar mușcata fu așezată între genți. Serghei lăsă magazia încuiată: pentru lucruri avea nevoie de un camion, nu de un autoturism. Ludmila Arkadievna se plânse tot drumul, dar nu mai spuse nimic despre locul unde avea să planteze coacăzii.
Ajuns în oraș, Serghei rămase la mama lui. Îi scrise soției:
„Am exagerat. Hai să vorbim.”
Dar nu primi niciun răspuns.
În ziua aceea, Nadejda plecă împreună cu părinții în afara orașului. Tatăl ei credea că fiica îl rugase să ajute la montarea unei bănci de grădină la niște cunoscuți. Când mașina se opri în fața casei luminoase, coborî și privi îndelung aleea, ferestrele noi și mărul de lângă gard.
— Frumos s-au gospodărit oamenii, spuse el. Dar la cine am venit?
Antonina Stepanovna scoase din geantă cheia ei și i-o întinse soțului.
— Acasă la noi. Eu am semnat actele în iarnă, iar Nadia s-a ocupat în tot acest timp să pună totul la punct. Voiam să-ți arătăm casa de aniversare, dar n-am mai putut aștepta.
Tatăl ei răsuci cheia în mână și primul lucru pe care îl întrebă fu dacă putea pune banca sub măr. În timp ce el ocolea casa, mama o opri ușor pe fiică, ținând-o de mână.
— Nadia, ai ochii obosiți. S-a întâmplat ceva cu Serghei?
— Da, mamă. O să divorțăm. Îți povestesc mai târziu. Astăzi hai doar să stăm aici împreună.
Mama o îmbrățișă și se duse să aducă plăcinta. Nadejda rămase lângă masa de sub copertină, unde tatăl ei pusese deja o stropitoare veche și cerceta cu atenție mânerul rupt.
Din geantă se auzi telefonul. O suna Serghei.
Ea opri soneria și se apropie să-și ajute tatăl.
