*Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉*
— Da, Oana, a răspuns Radu, fără să mă privească. Dă-i inelul mamei deocamdată. Discutăm acasă.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Purtasem inelul acela timp de opt ani, iar acum bărbatul care mi-l pusese pe deget îmi cerea să-l înapoiez doar ca să nu-și supere mama.
— Nu, Radu. Nu-mi voi scoate inelul fiindcă mama ta a decis să mă pedepsească pentru că n-am acceptat să-i plătim renovarea.
Marcela a izbit cutiuța roșie de masă.
— Atunci să afle toată lumea ce fel de femeie ești! Ai venit în familia noastră fără nimic, iar acum refuzi să înapoiezi până și bijuteria bunicii lui Radu!
— A cărei bunici? s-a auzit o voce de la celălalt capăt al mesei.
Era Eugenia, mătușa lui Radu și sora mai mare a Marcelei. Avea șaptezeci și doi de ani și venise de la Mediaș ca să petreacă sărbătorile alături de familie.
Marcela s-a întors brusc spre ea.
— Ce vrei să spui, Eugenia?
— Vreau să știu de când a devenit inelul acesta o bijuterie a mamei noastre. Eu nu l-am văzut niciodată la ea.
Soacra mea și-a îndreptat spatele.
— Nu mai țin minte fiecare amănunt. Radu l-a primit din familie și asta ar trebui să fie de ajuns!
— Nu, mamă, a intervenit Radu. Nu de la tine am primit inelul.
M-am întors spre el.
— Atunci de unde îl ai?
Și-a trecut mâna peste frunte. Pentru prima dată în seara aceea, părea cu adevărat speriat.
— Oana, nu voiam să vorbim despre asta aici.
— Dar despre mine ați putut vorbi în fața tuturor. Acum vreau să aud adevărul.
Radu a inspirat adânc.
— Mama ta a cumpărat inelul.
În jurul mesei s-a lăsat o liniște deplină.
— Mama mea? am repetat, nevenindu-mi să cred.
— Da. Cu câteva săptămâni înainte să te cer de soție, am mers la ea și i-am povestit ce plănuiam. Nu aveam destui bani pentru inelul pe care îl alesesem. Sofia mi-a spus că vrea să mă ajute.
Marcela a încercat să-l oprească.
— Radu, nu e nevoie să dai explicații pentru toate prostiile!
— Ba este nevoie, mamă. Mai ales acum.
S-a întors din nou spre mine.
— Mama ta pusese bani deoparte pentru tine. Mi-a spus că voia să-ți cumpere o bijuterie frumoasă când împlineai treizeci de ani, dar că ar prefera să folosească banii pentru inelul de logodnă. Am mers împreună la bijutier și l-am ales.
Mi-am coborât privirea spre piatra albastră de pe deget. Mama nu-mi spusese niciodată nimic.
— Și de ce mi-ai ascuns asta?
— Sofia m-a rugat să păstrez secretul. Voia să crezi că era darul meu pentru tine. Eu am acceptat, deși ar fi trebuit să-ți spun adevărul.
Marcela a izbucnit:
— Și ce dacă femeia aceea a dat niște bani? Radu ți-a oferit inelul! Prin urmare, aparține familiei lui!
Mătușa Eugenia a bătut ușor cu palma în masă.
— Ajunge, Marcela! Dacă Sofia a plătit inelul pentru fiica ei, cum poți să susții că este o moștenire de la noi?
Soacra mea n-a mai găsit nimic de spus.
Atunci mi-am amintit de o întrebare pe care mama mi-o pusese cu câteva zile înainte de logodnă: dacă îmi plăceau pietrele albastre. Îi răspunsesem că da, pentru că îmi aminteau de ochii tatălui meu.
Abia acum înțelegeam de ce zâmbise atât de emoționată.
Mi-am luat geanta și m-am ridicat.
— Eu plec, Radu. Nu mai pot rămâne aici.
— Oana, te rog, așteaptă!
— Nu. Ai știut tot timpul de unde provenea inelul și tot ai lăsat-o pe mama ta să mă umilească. Asta mă doare cel mai tare.
Am ieșit fără să-mi scot inelul. Radu m-a urmat până la poartă, însă i-am spus că aveam nevoie să fiu singură.
Nu m-am dus acasă. M-am dus la mama.
Sofia era în bucătăria ei mică și pregătea cozonac pentru a doua zi. Când m-a văzut în lacrimi, a lăsat imediat tava pe masă.
— Oana, fata mea, ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul: despre cutiuța roșie, despre cererea Marcelei, despre reacția lui Radu și despre adevărul pe care îl aflasem.
Mama m-a ascultat până la capăt, fără să mă întrerupă. Apoi a intrat în dormitor și s-a întors cu o cutie veche de carton.
În ea ținea fotografii, facturi și câteva acte ale familiei. A căutat printre ele și a scos bonul fiscal și certificatul de garanție al inelului.
— Uite, draga mea. Eu l-am plătit. Radu a ales modelul, iar eu am achitat întreaga sumă. Strânsesem banii din lucrările de croitorie pe care le făceam seara, după serviciu.
Am luat hârtiile cu mâinile tremurânde.
— Dar de ce, mamă? Și tu aveai nevoie de atâtea lucruri!
Sofia a zâmbit cu tristețe.
— Pentru că îmi doream să ai ceva frumos la începutul căsniciei. Tatăl tău nu mai era lângă noi și am vrut să simți, în ziua aceea, că suntem amândoi alături de tine.
Lacrimile au început să-mi curgă din nou.
— Iar Radu știa toate astea?
— Da. Mi-a promis că va avea grijă de tine. Nicio clipă nu mi-am închipuit că mama lui va folosi vreodată inelul ca să te rănească.
În noaptea aceea am rămas la mama. Radu m-a sunat de mai multe ori, dar nu i-am răspuns.
A doua zi dimineață a venit la ușa ei. Nu adusese nici flori, nici cadouri. Avea chipul obosit și părea rușinat.
— Oana, am venit să-mi cer iertare. Am greșit cumplit.
— De ce ai lăsat-o să-mi ceară inelul?
— Pentru că n-am vrut să mă cert cu mama. Știam că nu are dreptate, dar am crezut că, dacă i-l dai pentru câteva minute, se va calma.
— Iar eu trebuia să accept să fiu umilită ca să fie ea mulțumită?
Radu a lăsat privirea în jos.
— Ai dreptate. Mi-am ales liniștea în loc să te apăr.
Am vorbit aproape două ore. I-am explicat că nu voi mai accepta să fiu pusă să aleg între respectul față de mine însămi și dorința lui de a nu-și supăra mama.
Mi-a promis că va discuta cu Marcela și că asemenea scene nu se vor mai repeta.
Dar i-am spus limpede că vorbele nu mai erau suficiente.
— Vreau să văd că poți să-i spui „nu” mamei tale, chiar dacă se înfurie. Dacă nu poți face asta, nu avem cum să mergem mai departe.
În aceeași după-amiază, Radu s-a dus la Marcela. Mai târziu mi-a povestit cât de greu fusese.
— Mamă, inelul Oanei nu-ți aparține. Sofia l-a cumpărat, iar eu i l-am oferit când am cerut-o de soție. Nu ai niciun drept să i-l ceri înapoi.
Marcela a început să plângă și să spună că nora ei îi lua fiul de lângă ea.
— Nu Oana mă îndepărtează de tine, i-a răspuns el. Tu ai încercat s-o umilești pentru că nu ți-am dat bani pentru renovare.
— Așa mă răsplătești după tot ce am făcut pentru tine?
— Îți sunt recunoscător că m-ai crescut. Dar asta nu-ți dă dreptul să-mi jignești soția.
Marcela i-a spus să plece dacă nu era de partea ei.
Și Radu a plecat.
Pentru prima dată în opt ani, nu s-a grăbit s-o împace și nici nu mi-a cerut mie să fac primul pas.
Au trecut câteva săptămâni până m-am întors acasă. În tot acest timp, eu și Radu am discutat mult despre căsnicia noastră, despre limite și despre felul în care amestecul Marcelei ne afectase relația.
Am hotărât să încercăm să îndreptăm lucrurile, fără să ne prefacem însă că acea seară de Crăciun nu existase.
În februarie, Marcela m-a sunat. De data aceasta, vocea ei nu mai avea siguranța de altădată.
— Oana, aș vrea să stăm de vorbă.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din Sibiu, pe un teren neutru.
A venit fără cutiuța roșie și fără reproșuri legate de renovare.
După câteva minute, mi-a spus:
— Am greșit. M-am înfuriat fiindcă nu mi-ați dat banii și am vrut să te fac să suferi. Știam că inelul nu provenea din familia noastră.
Am privit-o uimită.
— Așadar, știați adevărul?
— Radu îmi spusese înainte de nuntă că Sofia contribuise la cumpărarea lui. Când am văzut cât de mult înseamnă pentru tine, am înțeles că mă puteam folosi de el ca să te rănesc.
Am tăcut. Mă durea ceea ce auzeam, dar măcar nu mai încerca să se ascundă în spatele unor scuze.
— Doamnă Marcela, nu vă cer să mă iubiți. Vă cer însă să mă respectați. Și să nu mai transformați lucrurile la care țin în mijloace de a mă pedepsi.
— Înțeleg, a spus încet.
Nu am îmbrățișat-o și nici nu i-am spus că uitasem totul. I-am explicat că aveam nevoie de timp înainte să putem sta din nou la aceeași masă fără teama unei alte scene.
În lunile care au urmat, Radu și-a ținut cuvântul. Ori de câte ori Marcela aducea din nou vorba despre cei 35.000 de lei, îi spunea clar că nu vom suporta costul întregii renovări și că orice ajutor avea să fie decis de noi doi, împreună.
Nu ne-am mai certat din cauza pretențiilor ei financiare. Iar eu n-am mai acceptat să port singură vina pentru hotărârile luate în doi.
La aniversarea căsătoriei noastre, Radu m-a invitat la cină. Înainte să ieșim, mi-a prins mâna stângă și s-a uitat la piatra albastră.
— Îmi pare rău că am uitat cât de mult înseamnă inelul acesta pentru tine.
— Nu e doar un inel, Radu. În el sunt munca mamei mele, amintirea tatălui meu și ziua în care am crezut că vom fi mereu de aceeași parte.
— Vreau să fim din nou de aceeași parte.
L-am privit câteva clipe, apoi i-am strâns mâna.
Nu puteam schimba ce se întâmplase de Crăciun. Puteam însă să hotărăsc ce aveam să accept de atunci înainte.
În seara aceea am trecut și pe la mama, cu o cutie de prăjituri. Sofia a observat inelul și a zâmbit.
— Încă îl porți, fata mea?
— Da, mamă. Iar acum îi cunosc întreaga poveste.
Mi-a mângâiat mâna.
— Atunci să-l porți cu drag. Eu ți l-am dăruit ca să-ți aducă bucurie, nu ca să vă certați din cauza lui.
Am îmbrățișat-o și am rămas așa câteva clipe.
Marcela crezuse că, cerându-mi inelul în fața tuturor, mă va face să mă simt o străină în familia soțului meu. Adevărul era însă că bijuteria fusese cumpărată din economiile unei mame care muncise ani la rând pentru ca fiica ei să aibă un început frumos în căsnicie.
Inelul a rămas pe degetul meu. Nu fiindcă era cea mai scumpă bijuterie pe care o aveam, ci pentru că îmi amintea de mama care îl cumpărase din dragoste și de limita pe care învățasem, în sfârșit, să nu mai las pe nimeni s-o încalce.
