**Partea a 2-a – Continuarea poveștii – Cristina**
Am rămas cu mâna pe clanță.
— Cristina vrea să-mi schimb numele?
Răzvan a oftat.
— Nu a spus chiar așa.
— Atunci cum a spus?
— Ana, nu transforma totul într-un scandal.
— Te-am întrebat ceva foarte simplu.
Și-a coborât vocea.
— Eu și Cristina ne vom căsători.
L-am privit câteva secunde.
Nu pentru că vestea m-ar fi durut.
Povestea noastră se încheiase cu luni în urmă.
— Felicitări, am spus. Dar ce legătură are nunta voastră cu numele meu?
— Cristina va lua numele meu.
— Foarte bine.
— Și i se pare… ciudat.
— Ce anume?
Răzvan s-a foit stânjenit.
— Faptul că îl porți și tu.
Pentru o clipă am crezut că nu auzisem bine.
— Numele?
— Da.
— Același nume pe care îl poartă tatăl tău? Și mama ta? Și probabil sute de alte persoane?
— Știi foarte bine că nu despre asta este vorba.
— Atunci explică-mi.
— Tu ești fosta mea soție. Ea va fi soția mea. Nu vrea să existe confuzii.
Am simțit cum mă apucă râsul.
— Confuzie pentru cine, Răzvan? Crede cineva că noi doi încă suntem căsătoriți?
— Nu.
— Mă prezint undeva drept soția ta?
— Nu.
— Atunci?
A ridicat din umeri.
— Pentru ea contează.
— Și pentru mine contează.
— Dar de ce ții atât de mult la numele ăsta?
Întrebarea lui m-a surprins.
— Nu țin la numele tău. Țin la dreptul meu de a decide singură ce nume port.
— Poți să revii la numele de dinaintea căsătoriei.
— Pot.
— Atunci?
— Pot să o fac. Asta nu înseamnă că sunt obligată să o fac.
A tăcut.
I-am deschis ușa.
— Să aveți o nuntă frumoasă. Dar numele meu nu face parte din pregătirile voastre.
A plecat fără să mai spună nimic.
A doua zi m-a sunat Doina.
Nici măcar nu s-a obosit să înceapă cu o introducere.
— Acum înțelegi de ce trebuie rezolvată situația?
— Înțeleg că Răzvan se căsătorește.
— Exact. Cristina va fi soția lui.
— Știu.
— Atunci nu este normal ca amândouă să purtați același nume.
Am închis ochii.
— Doamnă Doina, eu nu mă prezint drept soția lui Răzvan.
— Dar porți numele familiei.
— Îl port de unsprezece ani.
— Pentru că ai fost căsătorită cu el.
— Iar acum îl port pentru că acesta este numele meu.
A pufnit.
— Nu înțeleg de ce te agăți atât de tare de el.
— Nu mă agăț.
— Atunci renunță la el.
Acolo era toată absurditatea.
Dacă numele nu conta, de ce trebuia să renunț la el?
Dar dacă pentru ei conta atât de mult încât mă sunau pe rând ca să mi-l ceară, atunci era clar că nu era doar un cuvânt trecut într-un act de identitate.
— Numele meu nu este un loc la masă pe care trebuie să-l eliberez pentru următoarea soție, am spus.
— Ce urât vorbești!
— Nu vorbesc urât. Vă spun doar că nu este decizia dumneavoastră.
— Cristina încearcă să intre într-o familie, iar tu faci totul mai dificil.
Replica aceea m-a lovit.
— Eu am ieșit deja din căsnicia aceea. Nu trebuie să dispar pentru ca ea să poată intra.
Doina a tăcut.
— Dacă într-o zi voi decide să-mi schimb numele, o voi face. Dar nu pentru că mi-l cereți dumneavoastră, Răzvan sau Cristina.
Apoi am închis.
Credeam că eram absolut sigură de decizia mea.
Adevărul este că, după acea conversație, m-am întrebat pentru prima dată dacă nu cumva ar trebui să-mi schimb numele.
Am scos dintr-un sertar vechi câteva documente de dinaintea căsătoriei.
Acolo era numele meu de fată.
L-am privit mult timp.
Era numele cu care crescusem.
Numele părinților mei.
Numele pe care îl purtasem până la douăzeci și șapte de ani.
Și, pentru câteva minute, m-am întrebat:
De ce să mai port numele unui bărbat care m-a înșelat?
Apoi mi-am dat seama că îmi puneam întrebarea greșită.
După unsprezece ani, acel nume nu mai însemna doar Răzvan.
Era numele sub care îmi construisem cariera.
Numele de pe diplomele și documentele mele profesionale.
Numele cu care mă cunoșteau colegii.
Și era și numele copilului meu.
Poate că într-o zi aveam să revin la numele de fată.
Dar dacă aș fi făcut-o acum, doar pentru că trei oameni puneau presiune asupra mea, nu ar fi fost o alegere.
Ar fi fost o capitulare.
Așa că nu l-am schimbat.
Câteva luni mai târziu, Răzvan și Cristina s-au căsătorit.
Nu am întrebat nimic despre nuntă.
Nu mă interesa rochia ei.
Nu mă interesa restaurantul.
Nu mă interesa cine venise.
Singurul lucru care conta pentru mine era ca Vlad să se simtă bine atunci când mergea la tatăl lui.
După nuntă, Cristina a luat numele lui Răzvan.
Exact așa cum își dorise.
Și lumea nu s-a prăbușit.
Nu ne-a confundat nimeni.
Nu s-a produs nicio catastrofă administrativă.
Eram pur și simplu două femei adulte care purtau același nume.
Una era soția lui.
Cealaltă fusese cândva.
Viața a mers mai departe.
Doina a mai făcut câteva remarci.
Prima dată am încercat să-i explic din nou.
A doua oară am spus doar:
— Am mai discutat despre asta.
A treia oară nici măcar nu i-am mai răspuns.
Și, încet-încet, subiectul a dispărut.
Într-o zi, la aproape un an după divorț, completam niște documente la serviciu.
Am ajuns la rubrica pentru nume.
Am scris automat numele pe care îl purtam de atâția ani.
M-am oprit pentru o clipă, cu pixul deasupra hârtiei.
Nu mai simțeam furie.
Nici satisfacția că îi „învingesem”.
M-am gândit doar că, pentru prima dată după foarte mult timp, nimeni nu stătea lângă mine ca să-mi spună cine trebuia să fiu.
Poate că într-o zi îmi voi schimba numele.
Poate că nu.
Dar dacă o voi face, va fi pentru că **eu** voi decide că un alt nume mă reprezintă mai bine.
Nu pentru că fosta mea soacră îl vrea înapoi.
Nu pentru că fostul meu soț vrea liniște.
Și nici pentru că noua lui soție vrea să fie singura care îl poartă.
Căsnicia mea cu Răzvan se terminase.
Dar dreptul meu de a decide singură cine sunt după ea abia începea.
