**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Mihai s-a uitat la telefon, apoi la mine.
— Nu caut case.
— Atunci de ce ai salvat anunțul?
— Doar m-am uitat. Atât.
— Mihai, acum două săptămâni nici nu voiai să auzi de mutare.
A oftat și și-a trecut mâna peste față.
— Pentru că mama mă sună în fiecare zi. Îmi trimite anunțuri, îmi spune cât costă casele, cât am putea lua pe apartamentul nostru… La un moment dat am vrut doar să văd dacă ceea ce spune ea are măcar vreun sens.
— Și are?
A ezitat.
Secunda aceea a fost suficientă.
— Doamne… Chiar te gândești la asta.
— Nu am spus că vreau să ne mutăm.
— Dar te gândești.
— Andreea, mama îmbătrânește.
— Știu.
— Poate peste câțiva ani chiar va avea nevoie de mine.
— Și atunci o ajutăm.
— De la mai bine de două sute de kilometri distanță?
— Găsim o soluție. Dar nu vindem apartamentul, eu nu-mi las serviciul și nu mutăm copiii din școlile lor pentru o problemă care nici măcar nu există acum.
Mihai s-a ridicat.
— Pentru tine totul e foarte simplu.
— Nu e deloc simplu.
— Ba da. Spui „nu” și gata.
— Da, Mihai. Uneori trebuie să spui „nu”.
S-a înroșit.
— Îmi pui un ultimatum?
M-am ridicat și eu.
— Nu. Pun o limită. E o diferență.
A rămas câteva secunde uitându-se la mine.
— Și dacă eu vreau să ne mutăm?
Întrebarea m-a speriat.
Dar nu am dat înapoi.
— Atunci avem o problemă mult mai mare decât mama ta.
S-a făcut liniște.
— Eu nu mă mut, am continuat. Nu vând apartamentul. Nu-mi las serviciul. Nu scot copiii din viața lor. Dacă mama ta are nevoie de ajutor, găsim soluții. Mergem mai des la ea. Dacă apare o nevoie reală, contribuim financiar. Vorbești cu Iuliana și împărțiți responsabilitățile. Dar nu mai accept ca mama ta să hotărască ce facem noi cu familia noastră.
Mihai nu a răspuns.
A ieșit pe balcon.
Am rămas singură în sufragerie și, pentru prima dată, m-am întrebat serios dacă discuția aceea avea să ne distrugă căsnicia.
S-a întors după aproape jumătate de oră.
S-a așezat pe marginea canapelei.
— Știi de ce am salvat casa?
— De ce?
— Pentru că îmi este greu să-i spun „nu”.
Nu mă așteptasem la răspunsul acesta.
— Toată viața a fost așa, a continuat. Dacă nu făceam ce voia ea, nu țipa neapărat. Se supăra. Nu mai vorbea cu mine. Îmi spunea că, după toate sacrificiile pe care le făcuse pentru mine, măcar atât putea să aștepte de la mine.
S-a uitat la telefon.
— Și acum, când îmi spune că este singură, știu că Iuliana este acolo. Știu că nu este abandonată. Dar tot mă simt ca un fiu rău.
Pentru prima dată după săptămâni întregi, furia mea s-a mai domolit.
Nu pentru că problema dispăruse.
Ci pentru că începeam să o înțeleg.
— Mihai, faptul că te simți vinovat nu înseamnă că ești vinovat.
A dat din cap.
— Știu.
— Nu cred că știi încă.
A zâmbit amar.
— Probabil că nu.
Nu am rezolvat nimic în seara aceea.
Dar a fost prima discuție în care nu am mai vorbit despre case, apartamente sau orașe.
Am vorbit despre el.
Despre mama lui.
Și despre cât de greu îi era unui bărbat de peste patruzeci de ani să-i spună femeii care îl crescuse un singur cuvânt de două litere:
**„Nu.”**
Trei zile mai târziu, Viorica a sunat din nou.
Eram în bucătărie când Mihai a răspuns.
— Da, mamă.
Am încercat să nu ascult.
Nu am reușit.
— Am văzut casa… Da, e frumoasă.
Pauză.
— Nu, încă nu am vorbit cu banca.
Am încremenit.
Mihai s-a uitat spre mine.
— Mamă, stai puțin.
Viorica vorbea atât de tare, încât îi auzeam vocea prin telefon.
— Nu am spus că nu vom veni niciodată…
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Mihai s-a oprit.
S-a uitat la mine.
Apoi a închis ochii pentru o secundă.
— Nu. Stai. Nu asta voiam să spun.
Am rămas nemișcată.
— Nu ne mutăm, mamă.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Apoi vocea Vioricăi a devenit mai ascuțită.
— Ce ți-a făcut femeia asta?
Mihai a tras adânc aer în piept.
— Nu mi-a făcut nimic.
— De când ești cu ea, faci numai ce spune ea.
— Mamă…
— Familia nu mai înseamnă nimic pentru voi.
Mihai și-a încleștat maxilarul.
— Tocmai pentru că familia înseamnă ceva pentru mine, nu-mi voi muta soția și copiii împotriva voinței lor.
Viorica a închis.
Mihai a rămas cu telefonul în mână.
— Ești bine? l-am întrebat.
— Nu.
Apoi, după câteva secunde:
— Dar o să fiu.
Nu a devenit peste noapte imun la sentimentul de vinovăție.
A doua zi era abătut.
După două zile, aproape că a sunat-o să-și ceară scuze.
Nu pentru decizia lui.
Ci pentru faptul că avusese curajul să o ia.
L-am lăsat să se lupte singur cu asta.
Nu puteam să-i cer să iasă de sub influența mamei lui și, în același timp, să-i spun eu ce trebuia să facă.
După aproape două săptămâni, Viorica ne-a sunat din nou.
De data aceasta era și Iuliana cu ea.
— Trebuie să lămurim odată prostia asta, a spus soacra mea.
Am pus telefonul pe masă.
— Bine.
— Eu nu v-am cerut nimic pentru mine. V-am spus doar ce ar fi mai bine pentru familie.
M-am uitat la Mihai.
De data aceasta nu și-a mai coborât privirea.
— Mamă, ne-ai cerut să vindem apartamentul și să ne mutăm.
— Pentru binele vostru!
— Binele nostru îl hotărâm noi.
Viorica a tăcut câteva clipe.
Apoi Iuliana a intervenit:
— Mihai, mama îmbătrânește. Nu poate să rămână singură.
Am răspuns înaintea lui:
— Iuliana, tu locuiești la două străzi distanță.
— Și eu am doi copii și un serviciu.
Viorica a completat imediat:
— Exact. Iuliana are viața ei. Nu pot să-i cer să lase totul.
M-am uitat la ea.
— Dar mie puteți să-mi cereți asta?
A rămas cu gura întredeschisă.
— Tu ești soția lui Mihai.
— Și?
— Este normal să-ți urmezi soțul.
Atunci Mihai a intervenit.
— Nu, mamă.
Viorica s-a întors spre el.
— Cum adică nu?
— Andreea este soția mea. Nu este persoana care trebuie să-și lase serviciul, părinții și viața pentru ca eu să nu mă simt vinovat față de tine.
Pentru câteva secunde nu a vorbit nimeni.
Cred că aceea a fost prima dată când Viorica a înțeles că discuția nu mai era între ea și mine.
Era între ea și fiul ei.
— Deci ea te-a întors împotriva mea.
Mihai a clătinat din cap.
— Nu sunt împotriva ta.
— Atunci vino acasă.
— Sunt acasă.
Replica aceea a schimbat ceva.
Nu la Viorica.
La mine.
Pentru prima dată, Mihai numise apartamentul nostru, viața noastră și familia noastră exact ceea ce erau.
**Acasă.**
Discuția s-a terminat prost.
Viorica a plâns.
Iuliana s-a supărat.
Mihai s-a simțit îngrozitor.
Dar nu și-a retras cuvintele.
În săptămânile următoare am încercat să transformăm conflictul într-o problemă concretă.
De ce avea Viorica nevoie, de fapt?
Nu avea nevoie de cineva permanent lângă ea.
Se descurca singură.
Avea însă zile în care o durea spatele, în care trebuia să facă cumpărături mai grele, să meargă la medic și, mai ales, în care petrecea prea multe ore singură într-o casă goală.
Mihai și Iuliana au discutat fără noi.
Au stabilit că Iuliana se va ocupa de urgențele care nu puteau aștepta, fiindcă locuia aproape.
Mihai urma să meargă mai des la mama lui și să o sune regulat.
Iar dacă apăreau cheltuieli sau dacă, într-o zi, era nevoie de ajutor permanent, urmau să împartă responsabilitatea.
Nu eu.
Nu doar Iuliana.
Nu Mihai singur.
**Amândoi — ca doi copii adulți ai aceleiași mame.**
Viorica nu a fost încântată.
O vreme a vorbit foarte puțin cu noi.
Apoi a început din nou să răspundă la telefoane.
Nu și-a cerut scuze.
Nici nu s-a transformat brusc într-o soacră care mă suna să-mi spună cât de mult mă apreciază.
Și, sincer, nici nu aveam nevoie de asta.
Au trecut câteva luni.
Într-o duminică eram din nou la ea.
Beam cafea în bucătărie.
La un moment dat, Viorica a oftat și a spus:
— Păcat totuși. Casa pe care v-am trimis-o era foarte frumoasă.
Altădată m-aș fi încordat.
M-aș fi uitat la Mihai și aș fi așteptat să văd dacă mă lasă din nou singură în fața ei.
De data aceasta nici nu am apucat.
— Mamă, am discutat deja despre asta.
Atât.
Viorica și-a strâns buzele.
— Bine, bine.
Și a schimbat subiectul.
M-am uitat la Mihai.
El și-a văzut liniștit de cafea.
Atunci am înțeles că nu câștigasem o luptă cu soacra mea.
Nici nu asta fusese miza.
Învățasem ceva mult mai important:
**Părinții merită ajutor, grijă și respect, dar iubirea pentru ei nu poate fi construită prin sacrificarea unei alte familii.**
Iar uneori, ca să-ți aperi casa, nu trebuie să ridici vocea și nici să trântești ușa.
Trebuie doar ca, atunci când cineva încearcă din nou să hotărască în locul vostru ce faceți cu viața voastră, omul de lângă tine să nu-și mai plece privirea.
