**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Ioan și-a privit fiul, apoi s-a întors spre mine.
— Mai am un teren.
Bărbatul care stătea lângă SUV a oftat iritat.
— Tată, nu trebuie să-i povestești toate prostiile astea.
— Lasă-l să vorbească, am spus eu.
Ioan și-a îndreptat spatele.
— Când ne-am mutat la băiatul nostru, am trecut casa din sat pe numele lui. Am crezut că așa era normal. E singurul nostru copil.
Maria și-a coborât privirea.
— Ne-a promis că putem rămâne acolo cât trăim.
— Și terenul? am întrebat.
— Pe acela nu i l-am dat.
Era vorba despre o parcelă de aproape două hectare, aflată la marginea comunei. Ioan o moștenise de la părinții lui și refuzase ani întregi să o vândă.
Numai că, în ultima vreme, valoarea terenului crescuse enorm. O companie cumpăra proprietăți în zonă pentru un proiect comercial și îi făcuse lui Ioan o ofertă foarte avantajoasă.
Atunci am înțeles.
— Din cauza asta v-au dat afară?
Maria a început să plângă.
Fiul lor s-a înfuriat imediat.
— Nu i-a dat nimeni afară! Pur și simplu nu mai puteam locui împreună. Și, oricum, terenul acela ar trebui să rămână în familie.
Ioan a râs amar.
— În familie?
A arătat spre valiza veche, pe care încă nu o despachetase complet.
— Asta însemna familia pentru tine când ne-ai lăsat pe marginea drumului?
Bărbatul i-a întins din nou dosarul.
— Semnează. După aceea discutăm și despre ce facem cu voi.
— Cu noi?
— Vă găsesc eu un loc.
Maria l-a privit nedumerită.
— Un loc?
— Un apartament mic. Ce vă trebuie mai mult?
Atunci am văzut cum ceva se schimbă în ochii lui Ioan.
Nu mai era teamă.
Era doar dezamăgire.
— Casa mea ți-am dat-o, a spus el. Acum vrei și pământul meu. Iar după aceea îmi găsești „un loc”?
Fiul lui n-a răspuns.
— Pleacă, i-am spus.
S-a întors spre mine.
— Dumneata să nu te bagi. Nici măcar nu-i cunoști.
— Îi cunosc suficient cât să știu că au spus nu.
— E o problemă de familie.
— Atunci trebuia să vă purtați ca o familie înainte să-i abandonați în drum.
M-a măsurat din priviri.
— Ai grijă, doamnă. Să nu crezi că, dacă i-ai ținut câteva săptămâni la tine, ai pus mâna pe ceva.
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— Nici măcar nu știam că au ceva când i-am luat de pe marginea drumului.
— Sigur.
Ioan a făcut un pas înainte.
— Ajunge.
A luat dosarul din mâna fiului său.
Pentru o clipă, bărbatul a zâmbit.
Ioan a rupt actele în două.
— Pleacă.
Fiul lui s-a uitat la hârtiile rupte, apoi la tatăl său.
— O să regreți.
— Singurul lucru pe care îl regret este că ți-am dat casa înainte să aflu ce fel de om ai devenit.
Câteva minute mai târziu, SUV-ul a dispărut.
În curte s-a făcut liniște.
Maria plângea.
Am îmbrățișat-o.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce? m-a întrebat.
— Pentru că un copil poate să le facă așa ceva părinților lui.
Maria și-a șters ochii.
— Și eu mă întreb unde am greșit.
Ioan s-a apropiat de noi.
— Nicăieri, Mario. Uneori îți crești copilul cât de bine poți și, totuși, nu poți alege omul care va deveni.
În seara aceea mi-au povestit tot.
Oferta pentru teren era mult mai mare decât îmi imaginasem.
— Și acum ce faceți? am întrebat.
Ioan a ridicat din umeri.
— Vindem.
Am rămas surprinsă.
— Credeam că nu vreți.
— Nu voiam să i-l dau lui ca să-l vândă și să ne lase fără nimic. Dar eu am șaptezeci și opt de ani. Nu mai pot lucra două hectare.
Apoi s-a uitat la mine.
— Tu, în schimb, ești pe cale să faci o prostie.
— Eu?
— Vrei să vinzi pământ bun ca să achiți un credit care ar putea fi plătit chiar din ceea ce produce acel pământ.
În zilele următoare, Ioan a început să-mi arate calcule.
Nu promisiuni.
Calcule.
Știa cât costau lucrările, cât putea produce livada și unde greșisem în propriile mele estimări.
Mihai investise aproape tot ce trebuia. Iar eu eram pe punctul de a vinde exact înainte ca investiția noastră să înceapă să dea rezultate.
— Dar nu am bani ca să trec de anul acesta, i-am spus.
Ioan a rămas puțin pe gânduri.
— Tu ai pământ și putere de muncă. Eu am experiență și, în curând, voi avea și bani.
Am înțeles imediat ce voia să spună.
— Nu.
— Nici măcar n-am terminat.
— Nu vreau banii dumneavoastră.
A zâmbit.
— Știu.
— Atunci de ce…?
— Tocmai de aceea putem face afaceri.
Am rămas tăcută.
Ioan nu voia să-mi dea bani.
Voia să investească.
Cu avocat, contabil, acte clare, participații stabilite și fiecare leu trecut pe hârtie.
— Dacă merge prost, pierdem amândoi, mi-a spus. Dacă merge bine, câștigăm amândoi.
— Și dacă vă răzgândiți?
— Atunci avem contract. Nu suntem rude ca să ne certăm fără acte.
Am râs.
Era pentru prima dată când cineva îmi vorbea despre viitor fără să mă trateze ca pe o văduvă neajutorată.
Am acceptat.
Ioan și Maria au închiriat o căsuță aflată la doar câteva minute de mine. După vânzarea terenului și-ar fi putut cumpăra ceva mult mai scump, dar Maria spusese că nu mai vrea case mari.
— Vreau o bucătărie, două camere și oameni care să intre pe ușă fără să aștepte să mor ca să le rămână ceva.
O lună mai târziu, au venit din nou la mine.
Dar de data aceasta nu veniseră pentru afaceri.
Începuseră durerile nașterii.
Maria a intrat în panică mai tare decât mine.
— Ioane, adu geanta!
— Care geantă?
— Geanta Anei!
— Unde este?
— Dumnezeule, bărbatul ăsta a trăit șaptezeci și opt de ani degeaba!
Am izbucnit în râs chiar în mijlocul unei contracții.
În aceeași seară s-a născut Matei.
Când Maria l-a luat pentru prima dată în brațe, a început să plângă.
Ioan s-a întors spre fereastră și s-a prefăcut că îl deranjează lumina.
N-am spus nimic.
Știam că plângea și el.
Au trecut trei ani.
Livada pe care eram gata să o vând produce acum mai mult decât își imaginase Mihai în primii ani.
Creditul este achitat.
Am extins mica exploatație și lucrăm acum cu mai multe familii din zonă.
Ioan încă vine aproape în fiecare dimineață, deși îi spun mereu că nu mai este nevoie.
— Sunt asociat, îmi răspunde de fiecare dată. Nu pensionar.
Maria are cheia casei mele.
N-am stabilit niciodată exact când a primit-o.
Pur și simplu, într-o zi, mi-am dat seama că o avea.
Matei îi spune „mamaia Maria” și „tataia Ioan”.
Fiul lor a mai venit o dată.
A apărut după ce aflase că terenul fusese vândut.
De data aceasta nu mai avea niciun dosar.
— Tată, putem vorbi?
Ioan era în curte cu Matei.
— Vorbește.
— Am greșit.
Ioan a rămas tăcut.
— Dar sunt fiul vostru.
— Știu.
— Și ea ce este?
A arătat spre mine.
Ioan s-a uitat la mine, apoi la Maria, care tocmai ieșise din casă.
— Ea?
A zâmbit.
— Ea era o femeie însărcinată, rămasă văduvă și plină de datorii, care avea mai multe necazuri decât noi.
Fiul lui și-a coborât privirea.
— Și totuși ne-a văzut pe marginea drumului și a oprit.
Apoi Ioan a spus încet:
— Tu aveai casă, mașină și bani și ne-ai spus că suntem o povară. Ea avea puțin și ne-a împărțit puținul ei. Dacă încă nu înțelegi diferența, eu nu ți-o mai pot explica.
Nu l-a alungat.
Dar nici nu i-a dat bani.
I-a spus că, dacă vrea cu adevărat să repare ceva, trebuie să înceapă prin a veni fără acte, fără interese și fără să ceară nimic.
Nu știu dacă va reuși.
Asta este între ei.
Eu știu doar ce s-a întâmplat cu mine.
Uneori mă întorc cu gândul la acea după-amiază de august.
La nucul de lângă drum.
La valiza veche.
La cei doi bătrâni pe lângă care aproape trecusem fără să opresc.
În ziua aceea eram convinsă că eu îi salvasem.
Le oferisem o masă, un pat și un acoperiș deasupra capului atunci când propriul lor copil îi lăsase fără toate acestea.
Dar mă înșelasem.
Eu le-am deschis portiera mașinii.
Ei mi-au deschis din nou ușa către viață.
Iar familia despre care crezusem că o pierdusem în ziua în care l-am îngropat pe Mihai s-a întors la mine într-o formă la care nu m-aș fi gândit niciodată.
