**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
— Florin, spune-i acum și surorii tale ce mi-ai promis când v-am primit în casa mea.
Fratele meu a lăsat găleata lângă șură și s-a uitat când la mama, când la Cristina. Pentru prima dată de când ajunsesem, nimeni nu mai găsea nimic de spus.
— Ce să-i spun, mamă? a întrebat el, evitând să mă privească.
— Că mi-ai promis că nu mă vei lăsa singură cu toată gospodăria. Că vei tăia lemnele, vei repara cotețul și mă vei duce la doctor când mă dor genunchii.
— Dar te ajut, mamă! Uite, chiar acum eram în șură!
Mama a clătinat încet din cap.
— De trei săptămâni te rog să repari ușa cotețului. Iar lemnele le-am cărat singură, câte puțin, până când nu m-au mai ținut puterile.
M-am întors spre el.
— Și tu ce faci toată ziua, Florin, dacă mama se ocupă singură de toate?
Cristina a intervenit imediat:
— Soțul meu muncește! Nu poate să alerge după fiecare moft al unei bătrâne!
— Cristina, a spus mama, nu v-am cerut niciodată să mă serviți. V-am primit aici ca să puteți economisi. Dar am crezut că ne vom ajuta unii pe alții.
Mi-am ridicat geanta din praful de lângă poartă și am dus-o pe pridvor. Nu aveam de gând să plec.
— Mamă, de ce mi-ai spus la telefon că aveți multe cheltuieli? Despre ce cheltuieli era vorba?
Mama a început să răsucească între degete colțul șorțului.
— Pensia mea se duce pe mâncare, curent, apă și butelie. Cu toate cumpărăturile de acum, abia îmi mai ajung banii de la o lună la alta.
— Florin, voi doi contribuiți la cheltuielile casei?
— Sigur că da. Când putem.
— Când puteți? Cristina mi-a spus că aveți bani puși deoparte pentru un apartament!
— Și ce dacă? a izbucnit cumnata mea. Tocmai de aceea ne-am mutat aici, ca să strângem bani! Dacă îi cheltuim pe toți cu gospodăria asta, ce rost mai are?
Mama s-a așezat pe banca de sub vița-de-vie. Am observat cât de atent își întindea piciorul drept.
— Mamă, când ai fost ultima dată la doctor?
— Trebuia să merg luna trecută, dar am amânat.
— De ce?
— Aveam de plătit curentul. Și Cristina spusese că mai trebuie cumpărate niște lucruri pentru casă.
M-am uitat la cumnata mea. Purta o rochie nouă și avea manichiura proaspăt făcută. Nu mă deranja felul în care se îmbrăca. Mă durea că mama renunțase la îngrijirea sănătății ei pentru a întreține doi oameni în putere.
— Florin, știai că mama și-a amânat consultația?
Fratele meu a lăsat ochii în pământ.
— Mi-a spus. Dar am crezut că nu era ceva urgent.
— Pentru tine nu era urgent, am răspuns. Nu tu ești cel care abia mai poate coborî treptele.
Cristina și-a luat telefonul și a pornit spre casă.
— Eu nu rămân aici să fiu judecată de cineva care apare de două ori pe an și se dă fiica perfectă!
— Stai puțin, Cristina, i-am spus. De ce îmi ziceai mereu că mama nu vrea să vorbească la telefon?
S-a oprit.
— Pentru că era ocupată!
— Și de ce îi spuneai ei că eu sunt prea ocupată ca să vin?
Mama și-a ridicat brusc privirea.
— Mariana, tu ai vrut să vii? Cristina mi-a spus că te-am încurca dacă te-am chema.
Am simțit un nod în gât.
— Mamă, te-am sunat aproape în fiecare săptămână. De fiecare dată mi se spunea că dormi, că ești în grădină sau că nu ai chef să vorbești.
Florin s-a întors spre soția lui.
— Cristina, mie mi-ai spus că Mariana nici nu se mai interesează de mama!
— Pentru că asta am crezut! a răspuns ea, ridicând vocea.
— Nu, Cristina, am spus. Tu ai vrut să nu mai vin aici. Iar astăzi ai încercat să mă alungi din curtea propriei mele mame.
Cumnata mea a tăcut. Apoi și-a aruncat telefonul pe un fotoliu de pe pridvor.
— Bine! Vreți adevărul? M-am săturat să vină Mariana și să controleze tot! De fiecare dată mama i se plânge, iar noi ajungem vinovați!
— Nu m-am plâns niciodată de tine, a spus mama. Am vrut doar să-mi văd copiii împreună.
Florin s-a așezat lângă ea. Dintr-odată, părea îmbătrânit.
— Mamă, am greșit. Vedeam că ești obosită, dar îmi spuneam că așa ai fost mereu, că nu poți sta locului. Mi-a fost comod să te las să le faci pe toate.
— Nu vreau să mă ajuți din milă, Florin. Vreau să mă respecți.
Am intrat în bucătărie și am oprit aragazul. Mâncarea era aproape gata. Pe masă erau pregătite farfuriile, iar lângă ele se afla pâinea acoperită cu un ștergar.
Când m-am întors în curte, mama stătea dreaptă pe bancă.
— Florin, Cristina, vreau să vă spun ceva. V-am primit cu drag, dar nu mai pot continua așa. Nu pot să vă plătesc toate cheltuielile, să gătesc zilnic și să muncesc singură în gospodărie.
— Și ce vrei să facem? a întrebat Cristina.
— Să vă căutați o locuință. Vă dau timp să vă organizați. Dar până atunci, fiecare contribuie la cheltuieli și își face partea de treabă.
— Ne dai afară? a întrebat Florin.
— Nu vă trimit astăzi în stradă. Dar nici nu vă mai pot întreține. Am șaizeci și nouă de ani, nu douăzeci.
Cristina a început să plângă. Spunea că nu vor reuși niciodată să strângă bani dacă vor trebui să plătească și chirie. Florin a încercat să o liniștească, însă mama a rămas neclintită.
— Și eu am economisit o viață întreagă, a spus ea. Dar nu pe spinarea altcuiva.
Am rămas în sat tot weekendul. Luni dimineață am dus-o pe mama la medic, iar Florin a venit cu noi. A ascultat recomandările și a înțeles, în sfârșit, că durerile ei nu mai puteau fi trecute cu vederea.
În săptămânile care au urmat, fratele meu a reparat cotețul și a tăiat lemnele rămase. Cristina a început să contribuie la cumpărături, dar nemulțumirea ei nu dispăruse. Îi reproșa lui Florin că acceptase condițiile mamei.
Până la urmă, și-au găsit un apartament mic de închiriat în Buzău. Nu se împăcaseră toate lucrurile între noi, dar au plecat fără scandal.
În ultima zi, Florin a venit la mama cu o sacoșă de cumpărături.
— Mamă, ți-am luat medicamentele și câteva lucruri pentru frigider. Știu că asta nu îndreaptă ce am făcut. Dar vreau să încep să mă țin de cuvânt.
Mama l-a îmbrățișat.
— Nu trebuie să-mi aduci sacoșe ca să fii băiatul meu. Vreau doar să nu mai uiți că și eu obosesc.
Duminica următoare am venit din nou de la București. Mama mă aștepta la poartă, cu șorțul curat și un coș de roșii proaspăt culese.
— Mariana, am făcut plăcintă cu brânză. Dar să știi că astăzi nu mai gătesc nimic altceva. Ne așezăm amândouă pe bancă și stăm de vorbă.
Am râs și am luat-o de braț.
Curtea nu era încă pusă la punct. Mai aveam de plivit în grădină, de reparat gardul și de strâns lucrurile rămase pe afară. Dar mama nu mai părea speriată că cineva avea să o certe pentru tot ce nu apucase să facă.
Ne-am așezat sub vița-de-vie, în locul în care stăteam împreună când eram copil. Mama și-a pus mâna peste a mea.
— Să mai vii, fata mea. Dar nu ca să-mi faci treaba. Să vii pentru că ți-e dor de mine.
— Pentru asta am venit și acum, mamă.
Și am rămas acolo, ascultând găinile din curte și foșnetul vântului printre frunzele viței-de-vie. Eram bucuroasă că mama putea, în sfârșit, să se odihnească în propria ei casă.
