Chiril încremeni, inima îi bătea nebunește în piept. Totul în el striga: „Ce naiba e acolo?!” Dar nu se mai putea opri.
Mâna i se mișcă singură către fermoarul genții. Nadia tremura, dar nu se mai opunea. În ochii ei — lacrimi, disperare și ceva mai profund, ceva ce el nu putea înțelege.
A deschis geanta — și primul lucru pe care l-a perceput a fost mirosul. Cald, de lapte și un strop de vanilie.
Înăuntru era o pătură veche, uzată, dar împăturită cu grijă. Lângă ea — o sticlă mică cu apă, un ursuleț de pluș cu o ureche lipsă… Și într-un colț, dormea un băiețel, învelit într-un fular.
— Este… un copil? — șopti Chiril neîncrezător.
Nadia oftă și își puse mâinile pe piept.
— Este frățiorul meu. Are un an și două luni. Eu… nu am putut să-l las singur acasă.
— Dar părinții voștri?
— Mama a murit anul trecut, tata… și mai devreme. Nu mai e nimeni. La început îl lăsam singur acasă.
Dar vecinii au început să bată la ușă, să amenințe că vor chema Protecția Copilului.
Și apoi, într-o zi… și-a opărit mâna în timp ce eram la muncă. — Vocea ei se frânse. — Nu mai pot trăi așa.
Chiril tăcu. Simțea o durere în piept, ca și cum cineva i-ar fi strâns inima cu forța.
— L-am adus cu mine, dar… l-am ascuns, de teamă că mă veți da afară. N-am furat niciodată nimic! — Își șterse brusc lacrimile. — Îl hrănesc din ce-mi cumpăr eu, din banii mei. Asta… asta e tot ce am în această geantă.
Băiețelul se mișcă, își deschise ochii. Ochii mari, gri — exact ca ai ei. Se uită la Chiril — și zâmbi.
Zâmbetul unei suflete mici, pure, care încă nu știe ce e cruzimea.
Chiril se așeză încet lângă geantă. Amintiri i-au năvălit în minte — cum a crescut într-un orfelinat, cum mama lui l-a crescut singură, muncind în trei locuri. Cum uneori mâncau doar pâine cu ceai pentru că nu-și permiteau altceva.
Închise fermoarul încet și se ridică.
— Nu mai trebuie să te ascunzi, — spuse el încet. — Vă amenajez jos, în pivniță, o cameră mică. E cald acolo, e un pat. Și puteți fi împreună. Fără frică.
Ochii Nadiei se umplură de lacrimi — dar nu de teamă, ci de ușurare. Strângea geanta tremurând, nu pentru a o proteja, ci pentru a mulțumi.
— De ce…? — șopti ea.
— Pentru că știu cum e să nu ai pe nimeni. — Se uită la băiețel. — Și nu vreau ca el să crească așa cum am crescut eu. Ești puternică. Și sinceră. Am nevoie de oameni ca tine lângă mine.
Stăteau sub un felinar, în curtea înzăpezită a restaurantului. În jur — liniște, doar zăpada cădea ușor. Și în acea liniște, pentru prima dată după mult timp, Nadia simți că nu mai este singură.
A trecut o lună.
Jos, în pivnița restaurantului, a apărut o cameră mică, cu jucării, un covor cald și un pătuț.
Nadia continua să muncească, dar cu fruntea sus. Iar Chiril — părea schimbat. Mai amabil cu angajații, zâmbea mai des.
Uneori cobora cu biscuiți pentru cel mic, iar acesta fugea spre el ca spre un frate mai mare.
Asculta poveștile Nadiei și gândea în tăcere: Uneori, cel mai de preț lucru se ascunde într-o simplă geantă sport.
