Am coborât încet din mașină.
În fața mea se înălța o clădire elegantă, albă, înconjurată de brazi și flori. La intrare era o plăcuță discretă pe care scria:
**Centru de recuperare și tratament balnear.**
L-am privit nedumerită pe Alexandru.
— Fiule… unde suntem?
Abia atunci a zâmbit.
Un zâmbet pe care nu-l mai văzusem din copilăria lui.
— Dacă erai acasă, n-ai fi acceptat niciodată de bunăvoie să pleci două săptămâni. Știam că ai fi spus că sunt bani risipiți.
Am rămas fără cuvinte.
Mi-a luat valiza și a continuat:
— Când am citit testamentul… da, m-am supărat.
Nu din cauza banilor.
Ci pentru că mi-am dat seama cât de puțin te-am înțeles în ultima vreme.
Tu te-ai gândit mai întâi la Sorina și la Dan, iar abia apoi la tine.
Ca întotdeauna.
Iar eu… m-am întrebat când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine.
Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji fără să le mai pot opri.
— Alex…
— Lasă-mă să termin.
Mi-ai lăsat casa de vacanță în care mergeam cu tata.
Ceasul lui.
Albumul bunicului.
Mi-ai lăsat tot ce înseamnă familia noastră.
Sorina și Dan au nevoie de bani.
Eu am nevoie doar să nu uit niciodată cine sunt.
Mi-ai dăruit exact ceea ce prețuiesc cel mai mult.
Am intrat împreună în recepție.
O doamnă îmbrăcată într-un halat alb s-a apropiat zâmbind.
— Bun venit, doamnă Elena.
Camera dumneavoastră este pregătită.
Mâine dimineață aveți consultația la medicul reumatolog și prima ședință de tratament.
M-am întors surprinsă spre Alexandru.
— De când ai pregătit toate acestea?
A râs încet.
— Din ziua în care medicul mi-a spus că aerul sărat și tratamentele balneare îți pot face bine.
Doar că nu găseam o modalitate să te conving să vii.
— Și atunci ai hotărât să mă sperii de moarte?
Și-a plecat capul, rușinat.
— Acolo am greșit.
Am vrut să păstrez surpriza și… am dus totul prea departe.
Iartă-mă.
L-am privit câteva clipe.
Era același băiat care, la doisprezece ani, și-a cheltuit toți banii de buzunar ca să-mi cumpere un fular de ziua mea.
Doar că acum avea fire albe la tâmple.
L-am îmbrățișat strâns.
— Te-am iertat încă înainte să cobor din mașină.
Înainte să plece, mi-a întins un plic.
— Ce mai este și acesta?
— Deschide-l după ce intri în cameră.
Am urcat cu inima bătând puternic.
Înăuntru era o fotografie.
Noi cinci.
Eu, soțul meu și cei trei copii ai noștri.
Făcută în urmă cu aproape treizeci de ani, la casa noastră de vacanță.
Pe verso, Alexandru scrisese de mână:
**„Banii se împart. Amintirile rămân. Îți mulțumesc că ne-ai învățat să facem diferența.”**
N-am mai reușit să citesc nimic.
Lacrimile îmi acopereau fotografia.
În weekend au venit și Sorina, și Dan, împreună cu copiii lor.
Am petrecut ore întregi pe malul mării, până la apus.
Am râs.
Ne-am amintit de tata.
De copilăria noastră.
De casa de la țară.
Atunci am înțeles că cea mai mare avere pe care o strânsesem într-o viață întreagă nu era nici casa și nici economiile.
Ci faptul că, după atâția ani, copiii mei încă puteau sta la aceeași masă și se puteau privi cu dragoste.
Iar aceea era singura moștenire care conta cu adevărat.
