În jurul meu se așternuse o liniște apăsătoare. Soacra mea încă păstra acel zâmbet superior pe buze, iar Cătălin mă privea fără să înțeleagă ce urma să se întâmple.
Am lăsat telefonul pe masă și am vorbit cât se poate de calm.
„Da, este adevărat. Am tăcut timp de doi ani. Dar nu pentru că mi-ar fi fost rușine de cine sunt.”
Mi-am ridicat privirea spre invitați.
„Firma la care credeați cu toții că sunt angajată… este firma mea. O conduc de mai mulți ani și colaborăm cu clienți din întreaga țară.”
Nimeni nu mai scotea niciun sunet.
„Iar apartamentul despre care ați spus mereu că este închiriat… este cumpărat de mine în totalitate. Și mașina argintie din fața porții, despre care v-ați întrebat de atâtea ori a cui este… îmi aparține și ea.”
Am văzut cum zâmbetul soacrei mele a dispărut.
Cătălin a devenit alb la față.
A deschis gura să spună ceva, dar nu a reușit să rostească niciun cuvânt.
„Nu am ascuns toate aceste lucruri ca să impresionez pe cineva”, am continuat. „Le-am ascuns pentru că voiam să aflu dacă omul de lângă mine mă iubește pe mine cu adevărat sau doar imaginea pe care și-a creat-o despre mine.”
Mi-am dus mâna la verighetă.
Am scos-o încet.
Am așezat-o pe fața de masă, lângă telefon.
În acel moment s-a auzit doar clinchetul delicat al inelului.
„Corina… așteaptă puțin”, a șoptit Cătălin.
L-am privit câteva secunde.
„Nu cuvintele mamei tale m-au rănit.”
Am făcut o pauză.
„M-a durut că ai râs.”
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
„Nu a fost așa cum crezi…”
Am clătinat încet din cap.
„Ba exact așa a fost. Timp de doi ani am așteptat un singur moment în care să-mi demonstrezi că suntem o echipă. Astăzi ai avut această ocazie. Și ai ales tăcerea.”
Invitații priveau când spre mine, când spre el.
Ofițerul stării civile rămăsese nemișcat, cu dosarul în mână.
Soacra mea încerca să spună ceva, dar pentru prima dată nu mai găsea cuvintele potrivite.
M-am apropiat de Cătălin și i-am vorbit atât de încet încât doar el să mă poată auzi.
„Dacă mama ta m-ar fi jignit, iar tu ai fi fost primul care să mă apere, nu ar mai fi contat deloc ce crede ea despre mine.”
Și-a plecat privirea.
Nu mai avea niciun răspuns.
M-am îndreptat și am spus clar, astfel încât toți cei din curte să audă:
„Nunta se oprește aici.”
Mi-am luat telefonul.
Poșeta.
Și am pornit spre ieșire.
Nimeni nu m-a oprit.
M-am urcat în mașină și am plecat fără să mă uit măcar o dată în oglinda retrovizoare.
Am plâns abia după ce am ieșit din oraș.
Nu pentru că pierdusem o nuntă.
Ci pentru că pierdusem omul despre care crezusem că îmi va fi alături toată viața.
În zilele următoare au început telefoanele.
Mai întâi Cătălin.
Apoi mama lui.
Și, în cele din urmă, chiar tatăl lui.
Toți îmi spuneau că fusese doar o glumă, că reacționasem prea impulsiv și că trebuia să mai discutăm.
I-am ascultat pe toți.
Dar un lucru nu mai putea fi schimbat.
Râsul acela scurt din momentul în care aveam cea mai mare nevoie de el.
Câteva luni mai târziu, Cătălin mi-a trimis un mesaj.
Recunoștea că fusese laș.
Spunea că mă iubise cu adevărat și că regretă în fiecare zi.
L-am citit până la capăt.
Nu i-am răspuns.
Unele greșeli pot fi iertate.
Dar există și greșeli care schimbă pentru totdeauna felul în care privești omul de lângă tine.
Astăzi firma mea merge mai bine ca niciodată.
Seara, când închid ușa apartamentului meu și rămân singură, nu mă gândesc nici la avere, nici la nunta care nu a mai avut loc.
Mă gândesc doar că, în acea zi, am pierdut un mire…
Dar mi-am păstrat respectul față de mine însămi.
