**Continuarea poveștii –**
„Tată… ce ai spus?”
Cătălin s-a ridicat atât de repede de pe scaun, încât aproape că a răsturnat farfuria.
Se uita la mine de parcă nu mă mai recunoștea.
Denisa, în schimb, a râs scurt.
Un râs batjocoritor.
Ca și cum era convinsă că glumesc.
„Hai, lasă-ne cu teatrul ăsta…”
Nici măcar nu am clipit.
„Nu este niciun teatru.
În două săptămâni vreau să vă găsiți o altă locuință.
Casa aceasta este a mea și a Ilenei.
V-am deschis ușa cu dragoste.
Nu ca să ajung să-mi văd soția plângând în propria ei bucătărie.”
Râsul Denisei a dispărut imediat.
„Adică ne dai afară?”
„Nu.
Vă oblig doar să vă purtați ca niște oameni maturi.
Nouă ani ați locuit aici.
Nouă ani nu ați plătit chirie.
Nouă ani mama voastră v-a spălat hainele, v-a gătit și v-a crescut copilul fără să vă ceară nimic în schimb.
Iar voi ați ajuns să o umiliți chiar în casa ei.
Nu mai pot accepta asta.”
Cătălin s-a apropiat de mine.
Avea ochii în lacrimi.
„Tată… unde să mergem cu copilul?”
M-am uitat la el.
Mi-am amintit de băiatul pe care îl învățasem să meargă pe bicicletă.
De copilul a cărui mână o ținusem în prima zi de școală.
Și sufletul mi s-a frânt.
Dar în spatele meu era Ileana.
Femeia care își ascundea lacrimile lângă chiuvetă.
„Gândește-te la mama ta”, i-am spus încet.
Atât.
Nu am mai adăugat nimic.
Denisa a trântit lingura pe masă.
„Foarte bine!
Dacă asta vreți, plecăm!”
S-a urcat furioasă la etaj.
Andrei s-a speriat de țipete și a început să plângă.
Ileana l-a luat imediat în brațe.
L-a strâns la piept și i-a șoptit ceva până când s-a liniștit.
Nici atunci nu a spus un singur cuvânt rău despre mama lui.
Nu i-am dat afară în aceeași seară.
Oricât de supărat eram, erau totuși fiul meu și nepotul meu.
Le-am dat două săptămâni să-și găsească o locuință de închiriat.
În tot acel timp, în casă era o liniște apăsătoare.
Ne întâlneam pe scări.
Ne salutam.
Atât.
În fiecare seară, Ileana încerca să mă convingă.
„Ilie…
Lasă-i să rămână.
Este copilul nostru.
O să-ți pară rău.”
I-am luat mâna în a mea.
„Tocmai pentru tine fac asta.
Nu am muncit o viață întreagă ca să te văd plângând în propria ta casă.”
În noaptea aceea nu a mai spus nimic.
Dar am simțit că nu a dormit deloc.
Ziua mutării a fost una dintre cele mai grele zile din viața mea.
Am privit din curte cum își încărcau lucrurile în mașină.
La un moment dat, Cătălin s-a apropiat de mine.
Ținea o cutie în brațe.
„Chiar nu-ți pare rău?”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
„Îmi pare rău că am ajuns aici.
Dar nu-mi pare rău că mi-am apărat soția.”
S-a uitat lung la mine.
Nu a răspuns.
S-a urcat în mașină și a plecat.
Casa a rămas tăcută.
Prea mare.
Prea goală.
O săptămână mai târziu, cineva a bătut la poartă.
Am deschis.
Era Cătălin.
Singur.
Îl ținea pe Andrei de mână.
Nu îndrăznea să mă privească în ochi.
„Tată…
Poți să-l lași câteva ore la voi?
Eu sunt la serviciu.
Denisa lucrează până târziu.”
Ileana nici măcar nu a așteptat să termin.
L-a luat pe Andrei în brațe.
Băiatul și-a înfășurat brațele în jurul gâtului ei și a strigat fericit:
„Bunica!”
În acel moment am văzut-o zâmbind din nou.
Ca și cum toate lacrimile din ultimele luni dispăruseră.
Din acea zi, Cătălin a început să vină din ce în ce mai des.
La început doar ca să-l lase pe Andrei.
Apoi mai rămânea cinci minute.
Zece.
Beam o cafea împreună.
Vorbeam despre serviciu.
Despre mașină.
Despre vreme.
Dar niciodată despre acea duminică.
Era o rană pe care niciunul dintre noi nu știa cum să o deschidă.
Denisa nu a mai trecut niciodată pragul casei noastre.
Nici eu nu am mai întrebat vreodată de ea.
Într-o seară, după ce Andrei a adormit în brațele Ilenei, legănat de aceeași melodie pe care ea i-o cânta cândva și lui Cătălin, am rămas în pragul camerei și i-am privit.
Atunci am înțeles că luasem singura decizie pe care o puteam lua.
Nu pentru mine.
Ci pentru femeia care îmi fusese alături timp de patruzeci de ani și care nu merita să fie umilită nici măcar o singură zi în propria ei casă.
Poate că în ziua aceea am pierdut o parte din fiul meu.
Dar dacă aș fi tăcut, aș fi pierdut ceva și mai important.
Respectul pentru femeia cu care îmi împărțisem întreaga viață.
Iar acel respect nu aveam voie să-l sacrific.
