Domnul Petrache s-a rezemat în tăcere de poartă.
Își amintea limpede ședința profesorilor. Aproape toți aveau aceeași părere.
— Trebuie exmatriculat.
— Îi influențează negativ pe ceilalți.
— Din băiatul acesta nu va ieși niciodată nimic.
Își amintea și liniștea care se așternuse când se ridicase în picioare. Atunci rostise doar câteva cuvinte:
— Copilul acesta nu este rău… este doar foarte singur.
Le vorbise despre tatăl care își părăsise familia, despre mama nevoită să muncească zi și noapte și despre bunica bolnavă, de care avea grijă un copil de numai doisprezece ani.
Dar regulamentul școlii era clar.
Cristi a fost exmatriculat.
Înainte de a părăsi școala, dirigintele l-a oprit pe coridor. I-a pus mâna pe umăr și i-a spus cu blândețe:
— Să nu lași niciodată părerile altora să hotărască cine ești. Va veni o zi în care le vei arăta tuturor adevărata ta valoare.
Profesorul era convins că băiatul nici măcar nu-i auzise vorbele.
Dar Cristi zâmbea printre lacrimi.
— Eram chiar după ușă când i-ați înfruntat pe toți pentru mine.
Profesorul a rămas fără glas.
Cristi și-a continuat povestea:
— După exmatriculare, viața mea a luat-o razna. Am început să beau, să mă bat și am ajuns să dorm prin șanțuri. Într-o noapte mi-am amintit de ceea ce mi-ați spus. Atunci mi-am promis că, dacă dumneavoastră ați avut încredere în mine, nu aveam voie să vă dezamăgesc.
Din acel moment, totul s-a schimbat.
A început să lucreze în pădure, a învățat meseria și a strâns fiecare ban câștigat. Mai întâi și-a cumpărat un fierăstrău, apoi o remorcă, iar mai târziu un camion.
Astăzi conduce propria companie și are zeci de angajați. Mulți dintre ei sunt tineri pe care nimeni altcineva nu mai era dispus să-i angajeze.
— Încerc să le ofer și lor aceeași a doua șansă pe care am primit-o eu, domnule profesor. Pentru că, atunci când eram copil, cineva a ales să creadă în mine.
Profesorul nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
În timp ce oamenii lui Cristi descărcau lemnele și le așezau cu grijă lângă gard, curtea parcă se umplea de căldură înainte ca iarna să-și facă apariția.
Profesorul a deschis larg poarta.
După douăzeci de ani, i-a pus din nou mâna pe umăr.
Exact așa cum făcuse în ziua în care băiatul fusese exmatriculat.
— Hai înăuntru, Cristi.
— Bem împreună o cafea?
Au stat de vorbă ore întregi.
Doi oameni despărțiți de douăzeci de ani, dar uniți pentru totdeauna de o singură frază rostită de un profesor într-un moment în care nimeni nu mai credea în acel copil.
Uneori, un copil nu are nevoie de bani.
Nici de privilegii.
Are nevoie doar de un adult care, la momentul potrivit, să-i spună:
**„Eu cred în tine.”**
